CARTEA PROMOTIEI

PROMOŢIA 1976 A ACADEMIEI NAVALE

„MIRCEA CEL BĂTRÂN„ - CONSTANŢA

CADET LA MARINĂ

1972 – 1976

- 40 de ani de la absolvire -

 

Mangalia

2016

La elaborarea acestei lucrări şi-au adus contribuţia:

(în ordine alfabetică)

BACIU AUREL

CIUCU GHEORGHE

COMLOŞANU GABRIEL

DĂNILĂ DORIN

IONESCU ION

MIHALACHE GHEORGHE

(coordonator volum)

NICA MIRCEA

PETRIA GHEORGHE

PLEŞCA DUMITRU

VASILE VIOREL

SILAGHI (ARDELEAN) GAVRIL

ŞTEFAN BĂLUŢĂ

Tehnoredactare şi copertă:

MIHALACHE GHEORGHE

CIUCU GHEORGHE

CUVÂNT ÎNAINTE. PROLOG

Au trecut 40 de ani

Gheorghe Mihalache

Oare când ?

Oare când s-au scurs cele peste 14.600 de zile de când am luat viaţa în piept şi am pornit, cei 39 de băieţi, pe un drum nou, drumul carierei de ofiţeri de marină?

La 22 sau 23 de ani, plini de en-tuziasm, prieteni de-acum, după cei 4 ani de stat împreună zi de zi şi noapte de noapte, frumoşi şi exuberanţi, cu gânduri măreţe de îndeplinit şi cu un stilet în geantă, pe care acum o să-l găsiţi aşezat în vreo panoplie prăfuită.

Stau şi mă întreb dacă merită să ne aducem aminte. Şi câte ne vom mai aduce aminte? Unii dintre noi refuză acest lucru. Nu vor să se dea bătuţi, nu concep că trebuie să de-pună armele şi să stea liniştiţi într-un parc, legănându-şi ne-poţelul din cărucior. Refuză să-şi amintească, refuză să pună pe hârtie amintirile şi nu trebuie să îi condamnăm, ci să-i înţelegem. Vor să rămână tineri, aşa cum au fost acum 40 de ani.

O parte dintre ei s-au decis să scrie în această carte, a Promoţiei 1976.

Mola prova, mola pupa! Maşina, încet înainte!...

Se apropie cu fiecare val

Dorin Dănilă

Se apropie cu fiecare val, cu fiecare pală de vânt, cu fiecare nou răsărit şi a-pus, dar mai ales cu fiecare clipă, mo-mentul când „pensionarii” promoţiei noastre se vor reîntâlni după 40 de ani de când, ca tineri locotenenţi, am ridicat velele devenirii noastre ca ofiţeri de ma-rină, la absolvirea Institutului de Marină „Mircea cel Bătrân” - secţia militară.

Mi-ar fi plăcut mai mult să fi început cariera cu gradul de aspirant, aşa cum o fac azi absolvenţii militari ai Academiei Navale şi să devenim OFIŢERI cu oca-zia avansării la gradul de locotenent.

Vă mai amintiţi, desigur, că intram în rândul ofiţerilor, în faţa şefilor noştri, doar când apărea a treia steluţă  sau a treia  tresă mică pe epoleţi sau pe mânecile hainei militare. 

Dintre sute de catarge

Care lasă malurile,

Câte oare le vor sparge

Vânturile, valurile?

 Să pun urgent ghilimelele şi să  indic sursa, ca să nu mă trezesc acuzat de plagiat? Aş putea oare să fiu acuzat de aşa ceva ? Nu cred. Doar Eminescu putea să iubească ma-rea mai mult decât noi, în august 1976.

Am ajuns acum, cu toţii,  la  vârsta  a treia. Aproape cu toţii… Trei dintre cei 39 din fotografia făcută pe 23 august 1976, alături de contraamiralul Ilie Ştefan, comandantul Institutului de Marină, contraamiralul Sebastian Ulmeanu, Comandantul Marinei Militare şi primul secretar al Comite-tului Judeţean P.C.R. Constanţa, Vasile Vîlcu, s-au grăbit spre apele liniştite de dincolo de linia orizontului.

 Le păstrăm o pioasă amintire colegilor Eugen Constan-tinescu, Dumitru Cotleţ şi Marin Galantonu. De câţiva nu mai ştim nimic: Nicu Găleată, Sică Grosu…

În fotografia absolvenţilor de acum patru decenii lipseş-te, totusi, o persoană. Cine oare? Cine să fie? L-am desco-perit!... De bună voie si nesilit de nimeni Viorel, colegul meu de bancă din cei patru ani ai institutului, a recunoscut ab-senţa, ca un act de indisciplină,  inconfundabilă pentru cei care l-am cunoscut. Al cincilea „DA”  spus de promoţia noastră în faţa ofiţerului stării civile, dupa Stelică Antoniu, Gelu Şoldea, Mircea Nica, Teo Simion, l-a făcut pe Viorel să lipsească.

Am citit cu drag amintirile, autobiografiile, eseurile, am privit fotografiile din perioada „studenţiei”, din perioada când construiam „SSMD” (Societatea Socialistă Multilateral Dezvoltată) în Dobrogea, de la întâlnirile din ’86, ’96, 2001, 2006, 2011… Aştept de pe acum, cu nerăbdare, pe aceea din 2026, să vedem câţi ne vom bucura că, în sfârşit, or-ganizatorii s-au gândit să sărbatorim semicentenarul ab-solvirii la… „Hanul lui Manuc’’. În anul acela vom încerca platformele pentru cărucioare! Doamne, fereşte!… Să nu avem parte.

Toţi am ajuns tătici, aşa că ne aducem aminte, cu plă-cere, de perioada când îi plimbam în landouri pe cei şi cele care astăzi, pe unii, i-au făcut bunici puţin cam prea devre-me. Ce să fac? Nu vorbesc eu, ci invidia din mine, care nu-mi dă pace!

Dragi colegi,

Aşa după cum mă cunoasteţi, scrisul nu a fost punctul meu forte, cu o sigură excepţie, remarcată de fiica mea, când era mai mică şi, obligat de împrejurări, a trebuit să o iau de la şcoală. Şi, pentru că mai aveam treabă, am îm-părţit amândoi, în acelaşi timp, biroul meu de pe nava bază pentru rezolvarea problemelor de serviciu şi şcolare. Obser-vaţia, pe care a făcut-o şi a transmis-o soţiei, a fost re-levantă în legatură cu calităţile scriitoriceşti pe care le po-sed: „Tata, toată ziua nu face altceva, decât semnează!”.

Să încerc totuşi să scriu ceva, ca să vă arăt că nu am uitat, încă, să semnez.

Să fac un bilanţ şi să încerc să punctez prin ce a fost promoţia noastră deosebită.

Promoţia căreia aparţinem este una, din punct de vedere numeric, mică, comparativ cu cele care ne-au precedat sau ne-au urmat. Asta, datorită  evenimentelor din 1968, din Cehoslovacia, pentru cei dinaintea noastră, respectiv  pro-gramului ambiţios de construcţii navale militare, pentru cei ce au venit după noi. Ca urmare, am fost admişi în anul I, la Facultatea de Navigaţie, 45 de elevi, în două grupe, 101-M şi 102-M.

Scheletul pe care s-au constituit cele două grupe a fost dat, în general, de liceul militar absolvit de 30 dintre noi. Ceilalţi 15 colegi erau absolvenţi ai liceelor civile, 4 dintre ei şi cu un an de stagiu militar, la trupă. Grupa 101-M, cu absolvenţi majoritari ai Liceului Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza şi 102-M, cu absolvenţi ai Liceului Militar „Ştefan cel Mare” de la Câmpulung Moldovenesc.

Din cei 45 admişi, 24 erau din judeţele limitrofe Mării Negre sau Dunării. Pe regiuni istorice, din Ardeal eram 8 elevi, din Muntenia veneau 7, iar din Moldova 5.  Cu excep-ţia unui elev de nationalitate maghiară, ceilalţi eram români. Am absolvit, în promotia 1976 a Institutului de Marină „Mir-cea cel Bătrân”, 39. Unul a terminat în 1977 şi un altul în 1980. Ne-au părăsit, pe perioada celor 4 ani de studentie, 4 colegi.

Am început studiile sub titulatura de Şcoala Militară de Ofiţeri de Marină „Mircea cel Bătrân” şi am terminat ca a doua promoţie a Institutului de Marină „Mircea cel Bătrân”, cu echivalare de absolvenţi de studii superioare în ingine-rie….

Am fost singura promoţie din istoria actualei Nave Şcoală „Mircea” care fost cazată şi instruită, pe aproape în-treaga durată a primilor doi ani de facultate, la bordul navei. Am parcurs programa de pregătire şi am participat la mar-şuri de instrucţie cu bricul.

Am fost sigura promoţie, care la sfârşitul practicii din anul II,  la despărţire, comandantul de atunci al navei, actu-alul contraamiral de flotilă în retragere Eugen Ispas, nu şi-a mai putut stăpâni emoţiile şi a plâns. Eram copiii DOMNIEI SALE! Aşa îi plăcea să ne numească, de câte ori ne-am în-tâlnit, ulterior. În acele moment, l-am simţit iertându-ne toate năzdrăvaniile, pe care i le făcusem pe durata celor aproape doi ani (şi avea ce să ierte), dar şi dragostea şi mulţumirile, pe care dorea să ni le transmită fiecăruia dintre noi, în mod deosebit şi aparte.

Nava Şcoală „MIRCEA” rămâne, pentru noi, perioada cea mai frumoasă, dar şi cea mai dură traită ca studenti/cadeţi, marinari şi militari.

DESPRE PROMOŢIA 1976 A ACADEMIEI NAVALE ,,MIRCEA CEL BĂTRÂN”.

În luna iunie 2013, colegii noştri Dorin Dănilă şi Gheor-ghe Ciucu, au avut privilegiul de a se întâlni cu doi dintre mentorii promoţiei 1976 a Institutului de Marină, amiralul în retragere Ilie Ştefan şi contraamiralul în retragere Petre Zamfir. Cei doi şi-au lăsat amprenta puternică asupra for-mării a mii de ofiţeri de marină militară şi comercială, în etapa cea mai prolifică a şcolii de marină, având drept con-secinţă încadrarea navelor militare şi comerciale ale Româ-niei, din perioada 1960-1980, cu comandanţi foarte bine pregătiţi. Aflat la conducerea şcolii de marină, amiralul Ilie Ştefan a contribuit, în mod important, la afirmarea învă-ţământului de marină românesc pe plan naţional şi interna-ţional.

Înainte de a vă prezenta aprecierile celor doi amirali, vis-à-vis de promoţia 1976, să revedem câteva date impor-tante din activitatea şi cariera lor.

Amiralul Ilie Ştefan a  fost avansat aspirant în anul 1949 şi contraamiral în a-nul 1971. A ocupat, în mod treptat, funcţii importante în marină: ofiţer cu navigaţia pe escortor, ofiţer secund pe o navă dra-goare de mine, comandant de submarin, şef de stat major al Brigăzii de Apărare a Raionului Maritim, comandantul Divizio-nului de vedete torpiloare şi submarine, şef de stat major al Flotilei de Dunăre, co-mandantul Brigăzii 33 dragaj, comandant al Şcolii Navale, comandantul Centrului de Scafandri şi loc-ţiitor al comandantului Marinei Militare pentru pregătirea de luptă şi învăţământ. A coordonat, timp de 20 de ani, devenirea învăţământului superior de marină şi formarea a tot atâtea generaţii de ofiţeri de marină. Timp de nouă ani, în calitate de comandant al Centrului de Scafandri, a avizat şi coordonat unele dintre cele mai importante activităţi ştiin-ţifice ale acestei unităţi.

Ne-a părăsit la data de 22 decembrie 2014, la 18 luni după interviul acordat colegilor noştri.

   Contraamiralul (r) Petre Zamfir este veteran de război. A fost ambarcat pe distrugătorul „Regina Maria”, submarinele „Delfinul” şi „Rechinul”, participând la toa-te acţiunile de luptă ale acestor nave în Al Doilea Război Mondial; a comandat ca-noniera „Ghiculescu”, pe timpul marşului pentru reparaţii de la Constanţa la Genova (Italia) şi retur, în anul 1950; a fost co-mandantul Navei Şcoală "Mircea" în mar-şul Constanţa - Hamburg, în anul 1965, când nava a fost tri-misă la reparaţii capitale. Echipajul comandat de el a înfrun-tat o furtună puternică în golful Biscaya, acţiune evidenţiată de presa franceză din acea vreme, pentru eroismul echipa-jului în salvarea navei de la scufundare; a fost cadru didac-tic, la catedra de marinărie şi manevra navei, în Academia Navală „Mircea cel Bătrân”, în perioadele 1962-1966 şi 1967-1979, a pregătit 25 de promoţii de ofiţeri, care acum îi poartă un respect deosebit şi îi recunosc meritele de instructor şi pedagog.

Vă prezentăm, în continuare, ideile rezultate cu prilejul interviului acordat colegilor noştri.

Amiralul inginer Ilie Ştefan: După transformarea şcolii navale în instituţie de învăţământ superior de marină, am chemat şefii de catedre şi le-am solicitat să pună pe hârtie părerile lor vis-a-vis de calitatea de ofiţer de marină, în conformitate şi cu noile cerinţe ale conducerii Ministerului Apărării Naţionale şi ale Ministerului Învăţământului.

Ce credeţi ? S-au prezentat la mine cu elemente ce pre-

supuneau 20 de ani de şcoală pentru a scoate un ofiţer de marină! Normal, le-am cerut să revadă şi să stabilească, concret, de ce are nevoie un om pentru a fi în măsură să comande o navă de luptă sau o navă comercială. La fel am procedat şi atunci când am stabilit obiectivele practicii de vară a elevilor din toţi anii de studii.

Am avut discuţii contradictorii cu conducerea armatei, în privinţa cuantumului orelor de ştiinţe sociale din programa de învăţământ. Pentru toate şcolile militare, cei de la condu-cerea învăţământului militar stabiliseră un procent de 25 %, ceea ce pentru institutul de marină era prea mult şi afecta celelalte materii absolut necesare. Am reuşit, într-un final, după ce am avut lungi discuţii chiar cu ministrul apărării, să acordăm doar 18 % pentru materiile care nu aveau tangen-ţă cu aria curriculară a ofiţerului de marină. Discuţii con-tradictorii cu conducerea armatei, pe probleme de învăţă-mânt, am avut pe tot timpul activităţii mele la comanda institutului, fapt ce m-a determinat, la un moment dat, să solicit schimbarea mea şi trecerea pe o altă funcţie, la Cen-trul de Scafadri al marinei, cu toate că, mi s-a oferit co-manda Marinei Militare.

Promoţia dumneavoastră a fost printre cele mai bune ale şcolii. Dovadă stă şi faptul că, trei dintre colegii voştri au ajuns amirali, iar marea majoritate au comandat unităţi şi mari unităţi ale marinei sau nave de luptă, cu rezultate re-marcabile. Aţi avut şi un comandant al Marinei din rândurile dumneavoastră, pe domnul viceamiral Dorin Dănilă, ceea ce este o mândrie pentru promoţia 1976.

La fel se poate spune şi despre colegii dumneavoastră de la marina civilă. Parte dintre ei, încă, mai navigă şi sunt foarte dese situaţiile când mă întâlnesc cu ei prin Constanţa şi îşi exprimă îngrijorarea pentru slaba pregătire a ofiţerilor de marină de astăzi. Poate că şi scindarea învăţământului de marină este o cauză. Dar acesta este mersul istoriei.

Un ofiţer de marină trebuie să înveţe tot timpul cât se află la comandă. Îmi amintesc că eram tânăr ofiţer şi, îm-preună cu alţi colegi de-ai mei, eram chemaţi la „Liberta-tea”, de către comandorul Bibi Costăchescu, care ne punea să rezolvăm, în fiecare zi, probleme de navigaţie tactică şi de geometrie. Aşa se formează un ofiţer de marină, care trebuie să aibă curajul şi priceperea de a conduce o navă de luptă sau comercială şi, mai ales, de a-şi forma un echipaj, care să fie în măsură să aducă nava la mal, cum spunem noi, marinarii, în orice condiţii.

Urez promoţiei 1976 a Institutului de Marină „Mircea cel Bătrân” multă sănătate şi cred că toţi componenţii ei trebuie să fie mândri pentru munca lor, depusă în slujba Marinei şi României.

Contraamiralul în retragere Petre Zamfir: Doresc să vă spun mai întâi părerea mea despre ofiţerul de marină de as-tăzi. Părerea mea a fost şi rămâne aceeaşi: tinerii noştri trebuie să fie mai întâi pregătiţi să comande o navă de luptă sau civilă şi apoi să fie ingineri. Un tânăr, care termină acum academia, nu are nicio şansă ca inginer în viaţa civilă. M-am uitat pe o programă de învăţământ de la Academia navală şi am constatat că raportul dintre orele afectate specialităţii de bază, aceea de marină, şi cele de inginerie este de 1 la 20, ceea ce consider că este un lucru total greşit.

Eu am un nepot care conduce o firmă de crewing şi, îm-preună cu comandantul academiei, am încercat să-i trimi-tem la firmă absolventi, care doreau să se afirme. După trei ani, însă, nepotul meu m-a anunţat că nu mai poate primi absolvenţi de la academie, pentru că cei de la UMC sunt mai bine pregătiţi. Concluzia a fost că, undeva, s-a lăsat şta-cheta mai jos, ceea ce este un lucru rău.

Când predam la catedră, în anii în care şi promoţia dum-neavoastră se pregătea, am cerut elevilor să spună ce ma-terii agrează mai mult şi pe care le-ar dori crescute, ca număr de ore. Răspunsul general a fost: navigaţia şi ma-nevra navei. Am folosit aceste opinii în întocmirea pro-gramelor anuale de învăţământ şi mersul istoriei ne-a arătat că nu ne-am înşelat. Apoi, am menţinut permanent legă-turile cu foştii elevi, care au ajuns comandanţi de nave şi unităţi sau comandanţi la marina civilă. Le-am ascultat părerile, vis-à-vis de nevoile şi cerinţele din marină, şi am schimbat permanent cursurile, în funcţie de cee ce se cerea. Un exemplu: un commandant de navă comercială mi-a tri-mis o lucrare intitulată „Accidente navale - studii de caz”. Am folosit intens această lucrare şi sute de elevi au parcurs aceste studii de caz, care s-au dovedit deosebit de utile, ulterior.

Apoi, şi colegii dumneavoastră au folosit la clasă lucre-rea „Manevra navei”, care este, de fapt, o lucrare personală pe care trebuia să o fac obligatoriu, ca şef de catedră. S-a editat în 200 de exemplare, care au dispărut, semn că ea a fost utilă elevilor mei.

În decursul carierei mele am învăţat foarte multe de la foştii mei comandanţi. Într-o vreme, comandantul şcolii na-vale era şi comandantul bricului. În fiecare vară, plecam cu bricul pe mare şi aveam grijă ca tot ceea ce se însuşise teoretic să fie pus în practică.

Am învăţat multe de la Bibi Costăchescu. În imersiune, aflat la comanda submarinului, el rezolva probleme din re-vista de matematică şi le trimitea, apoi, la Universităţile din Iaşi şi Timişoara.

Eram adjutantul escadrilei de submarine, încadrat pe „Rechinul”, şi în fiecare zi mă prezentam, cu puţin înainte de ora 13.00, la comandantul escadrilei, comandorul Lungu. Îl anunţam: „Domnule comandant echipajele sunt pregătite pentru raportul escadrilei”. Lungu mă aproba, apoi se ducea în faţa oglinzii şi îşi aranja ţinuta. Venea în faţa formaţiei cu o ţinută impecabilă şi avea în picioare pantofi de lac.

O dată, am întârziat dintr-o învoire. O fată era vinovata. M-am prezentat la comandorul Lungu şi i-am spus, în mod sincer, motivul şi faptul că am avut dureri de cap. Lungu m-a privit şi mi-a zis: „Dragul meu, sinceritatea dumitale mă deranjează. Să nu se mai întâmple. Mai bine te durea obra-zul, decât capul”.

Păstrez o amintire plăcută despre promoţia 1976. Insti-tutul de marină v-a pregătit pentru cele peste 80 de nave ale marinei militare şi 380 de nave ale marinei civile. Aţi ajuns comandanţi de nave, după perioade scurte de carieră, ceea ce a dovedit că eraţi foarte bine pregătiţi. Nu am avut unde să vă cazăm, la un moment dat, pe toţi şi aşa aţi stat o perioadă mult mai mare, decât ori care altă promoţie, pe bric. Dar, apreciez că acest fapt v-a ajutat şi mai mult să deveniţi adevăraţi marinari.

Şi aşa cum un profesor bun reuşeşte să îmbogăţească zestrea de cunoştinţe a elevilor săi, le fel şi promoţia 1976 a reuşit să mă bucure cu realizările ei, pentru care vă felicit.

Vă urez multă sănătate, vouă şi familiilor voastre!

*

Înainte de a merge mai departe, se cuvine să  facem o precizare. Când ne-am hotărât să  scriem despre promoţia noastră, am considerat că  ar fi frumos ca, toţi cei 39 de ab-solvenţi ai Institutului de Marină „Mircea cel Bătrân”, din Constanţa, promoţia 1976, secţia militară, să  aibe dreptul şi posibilitatea de a fi autori ai acestei cărţi. Din motive di-verse, însă, nu am reuşit acest lucru.  Astfel că, pentru cur-sivitate şi din dorinţa de a lăsa cititorului o bună  impresie, am folosit, în cea mai mare parte a cărţii, amintirile cole-gului nostru, Aurel Baciu, care a fost mult mai inspirat, de-cât oricare dintre noi şi a păstrat notiţele unei perioade de peste patru ani de viaţă.  Noi, cu toţii, apreciem cele scrise de Aurel, chiar dacă printre rândurile sale s-au strecurat şi inadvertenţe şi încercăm să  completăm, în măsura în care ne mai aducem aminte, epopeea anilor de cadeţie, a anilor de formare a noastră ca  vajnici ofiţeri ai Marinei Militare, ca slujitori ai întinderilor albastre.

 

PARTEA ÎNTÂIA

Aurel Baciu

1. ANUL I. ŞCOALA MILITARĂ SUPERIOARĂ DE MARINĂ ,,MIRCEA CEL BĂTRÂN”

August-septembrie 1972

Ultima vacanţă, aceea dintre terminarea Liceului militar şi intrarea la Şcoala Militară Superioară de Marină era pe terminate. Prezenţa la noua şcoală, din Constanţa, era pe 15 septembrie, dar, prin nu ştiu ce ordine şi dispoziţii, am fost chemaţi mai înainte, cu vreo 25-30 de zile, adică la sfârşitul lunii august.

M-am pregătit sufleteşte şi fiziceşte de plecare. Tot în acea perioadă, ai mei urmau să sărbătorească „Nunta de Argint” - 25 de ani de la căsătorie. Şi aşa, cu o zi înainte de a pleca, mama a dispărut de acasă. Ce credeţi că a făcut?. S-a urcat în tren, via Constanţa, şi a ajuns la comandantul Şcolii Navale, contraamiralul Ilie Ştefan. I-a povestit care este si-tuaţia, s-a dus la malul mării, pe faleza Cazinoului, a admirat valurile, după care s-a întors, cu următorul tren, cu toate aprobările de a mai rămâne câteva zile acasă. Şi aşa, mi-am prelungit puţin agonia despărţirii de cei dragi.

La această sărbătoare, ca de obicei, au participat mulţi vecini şi prieteni de-ai părinţilor noştri. A fost ceva deosebit. Dar cum tot ceea ce este frumos ţine puţin, a venit vremea să-mi iau la  revedere de la cei dragi.  Mi-am luat bagajul şi,cu un întreg alai după mine, am poposit pe peronul gării noi in Gheorghe Gheorghiu-Dej. Mă uitam cu nostalgie la tot ce era în jur  şi mă  gândeam că  va trece mult  timp până îmi îmi voi revedea prietenii, pe cei dragi şi meleagurile minuna-te ale copilăriei. În gară era multă lume, ca de obicei, fie-care cu ale lui şi cu destinaţii diferite, dar eu eram cu ale mele şi făceam abstracţie de tot. Lângă mine erau părinţii, fraţii şi mulţi prieteni, de care mă despărţem de fiecare dată cu mare greutate. Lumea se uita la mine, deoarece ţinuta albă, cu pantaloni bleumarin şi  lampas roşu, atrăgea, ca un magnet, privirile. În acele vremuri erau puţini tineri care se bucurau de aceste privilegii, dar numai noi ştiam ce preţ scump aveau aceste haine frumoase.

Discutam cu toţii a-proape în şoaptă, mai de una, mai de alta, parcă ne feream să nu ne audă ci-neva. Făceam planuri pen-tru viitoarele vacanţe, dar totul îmi părea aşa de îndepărtat şi de nerealizat, încât am abandonat subiectul. Un altul i-a luat locul, dar şi el s-a dovedit la fel de lipsit de importanţă, aşa că, într-un târziu, tăcerea a pus stapânire pe mine şi pe toţi, rămânând fiecare cu gândurile şi cu planurile lui, cu îm-plinirile şi neîmplinirile lui. Tăcerea noastră a fost perturbată de difuzorul de la peron, care anunţa sosirea trenului Ciceu-Adjud. Luări de rămas bun, puţine lacrimi, îmbrăţişări afec-tuoase, cuvinte, într-un iureş de neînţeles, toate la un loc şi încă pe-atâta.

Mi-am luat valiza şi am ocupat un loc, în compartimentul pe care l-am găsit mai gol. Apoi, am ieşit la fereastră pentru a mai prelungi puţin agonia despărţirii. Am făcut cu mâna până nu am mai văzut peronul şi am rămas, în continuare, la fereastră, pentru a-mi lua rămas bun de la locurile, pe care atât de mult le-am îndrăgit, din micul cartier TCR din oraşul Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Fără să-mi dau seama,  noaptea ne ajungea din urmă şine-a luat-o înainte, punând stăpânire pe întreg orizontul. Trenul gonea ca o nălucă.

Eram singur în compartiment. Gândurile mă chinuiau, purtându-mă undeva, departe, undeva pe ţărmurile înspu-mate ale mării, pe care o văzusem doar o dată în viaţă. Par-că vedeam imensitatea apelor, locul unde cerul îşi coboară fruntea pentru a săruta marea, locul unde Eminescu, ca un ultim testament către omenire, îşi dorea să-şi afle mormân-tul. Întrebările curgeau necontenit, ca şi clipele, dar toate rămâneau undeva, în urmă, şi, parcă, cu toată strădania mea, nu reuşeau să mă ajungă, rămânând doar frământările ce nu se mai terminau: Oare cum arată şcoala asta nouă? Ce profesori voi avea? Vor fi buni? Vor fi răi? Vor fi înţe-legători sau absurzi? Ce fel de colegi voi avea, dintre cei pe care nu-i cunosc încă? Cum o arăta un vapor? Dar o navă de luptă?

Adevărul este că, întotdeauna, m-au fascinat avioanele şi vapoarele, poate şi pentru faptul că nu le-am putut ve-dea mai des, de aproape, şi gândul că voi ajunge să calc pe o navă militară mă făcea să mă simt în al noulea cer. Mi-am amintit că, în 1961, când Gagarin şi Titov au zburat în cos-mos şi de-abia intram în clasa I-a,  l-am rugat pe tata să scrie celor doi şi să-i felicite, ceea ce a şi făcut. Spre bucuria mea, am primit din URSS răspuns, cu fotografiile celor doi cosmonauţi şi semnăturile lor. Le păstrez şi astăzi.

De mic copil am călătorit mult cu trenul, având înlesni-rile acordate de CFR pentru călătorii gratuite la clasa I-a. Mama a fost, mereu, călăuza noastră. Pe lângă multe alte destinaţii, una deosebit de interesantă era aceea de la Ga-laţi. Cum ajungeam acolo, o luam spre faleza Dunării, ca să pot vedea vapoarele. Mă lăsau mut de uimire.  Erau atât demăreţe,  cu formele şi  coloritul lor  divers, încât,  minute în şir, nu îmi mai desprindeam privirile de la ele. 

În trenul care mă ducea spre mare, gândurile şi întrebă-rile duceau, în capul meu, o luptă fără victorie, fără răspun-suri, într-un flux ameţitor ce curgea din lumea lui Jules Ver-ne, pe care l-am citit, cu mare plăcere, de mai multe ori. Printre atâtea reverii, întrebări, chinuri sufleteşti, nelinişti, temeri de necunoscut s-a deschis, brusc, uşa compartimen-tului, cineva a aprins lumina şi m-a trezit la realitate. Con-ductorul mi-a cerut documentele de călătorie şi mi-a adresat şi câteva cuvinte: „Gata cu concediul, marinare?” Mi s-a umplut inima de bucurie. Iată un om care, deja, mă vede marinar. Aş fi vrut să vorbesc cu el despre asta, să-mi des-carc sufletul, dar, la fel cum a venit, a şi plecat. Mi-a stins lumina şi a tras uşa compartimentului, lasându-mă în închi-soarea gândurilor mele.

În cele din urmă, mulţimea evenimente-lor şi gândurilor, acom-paniate de lumina inti-mă de pe culoarul va-gonului şi căldura plă-cută ce plutea în aer, m-au trimis în lumea viselor. Dar, şi acolo, ci-neva îmi şoptea la ure-che: „Timpul îţi va da răspuns la toate, visele se vor transforma în realitate, dar prin foarte multă muncă şi sârguinţă”. Înspre dimineaţă, una frumoasă de sfârşit de vară şi început de toamnă, frâ-nele trenului s-au încleştat, într-un scrâşnet puternic, în gara de la malul mării.

Mi-am luat valiza şi m-am îndreptat spre coborâre. Sim-ţeam în mine ceva ce nu-mi puteam explica. Peronul era plin de lume gălăgioasă şi mă simţeam ca un naufragiat pe o insula străină. Eram singur într-un oraş mare, unde totul îmi era necunoscut şi totul era diferit faţă de lumea de unde veneam eu. Cu inima la gură, am coborât treptele gării şi m-am îndreptat spre staţia de autobuze. M-am ciocnit de ci-neva şi mi-am cerut, repede, scuze. Atâta lume şi eu eram, totuşi, singur. Ştiam că trebuie să iau autobuzul 7, către port şi, de acolo, autobuzul 3, până la şcoala navală. M-am urcat într-un 7, dar fără să realizez că acesta mergea în sens invers, decât cel pe care îl doream eu. În sfârşit, am coborât şi m-am pus pe direcţia corectă. Parcă şi în autobuz atmosfera era apăsătoare şi îmi sporea,  mai mult, deruta şi suferinţa.

M-am liniştit după vreo 10 minute, după ce am fost a-tras de macaralele portului, de vapoarele acostate în dane şi, bineînţeles, de mare. Parcă, viaţa a început să palpite în mine, iar inima dădea semne de relaxare. La realitate m-a trezit briza mării, odată cu coborârea la staţia de la Poarta unu. Vali-za, care până atunci era a naibi de grea, a-cum mi se părea ne-maipomenit de uşoară. Puterile mi-au revenit, ca prin farmec, odată ce am păşit pe faleza de la Cazino, cu ochii holbaţi la întinsul nesfârşit al mării. Mă usturau ochii, iar mâinile mă dureau, de cât de tare strângeam bara de pe fa-leză. Şi parcă, nefiind îndeajuns de treaz, un val mai înalt s-a spart în dreptul meu şi mi-a făcut botezul marinăresc. Nu mai ştiu cât am stat acolo „de vorbă cu marea”, dar se fă-cuse, déjà, ora când soarele îşi arunca săgeţile necruţătoare asupra mea. Eram puţin contrariat de faptul că, în prima zi de septembrie, aici era mult mai cald, decât acolo de unde veneam eu. Şi aerul îl simţeam sărat.

Autobuzul 3 circula destul de des, aşa că m-am urcat, fără nicio grijă, ştiind sigur că are capătul în cartierul Coiciu, unde auzisem că se află şcoala navală. Priveam prin geamul autobuzului şi încercam să memorez traseul, străzile, case-le, blocurile. Nu am reuşit mare lucru, pentru că itinerarul autobuzului era destul de sinuos, aşa că m-am dezorientat repede şi am renunţat, ştiind, sigur, că voi ajunge unde tre-buie.

Reveria dispăruse, temerile se spulberaseră. Acum, sin-gurul gând era acela de a ajunge cât mai repede şi de a face o bună impresie celor care mă vor aştepta.

În autobuz am rămas doar eu, şoferul şi taxatoarea, ca-re zâmbea, gândindu-se, poate, că sunt nou prin acele lo-curi. Adevărul ăsta era. Mi-am înşfăcat valiza, i-am salutat politicos pe cei doi şi am coborât, nu înainte ca taxatoarea să mă gratuleze cu un nou zâmbet şi cu urarea: „Succes!”. Nici n-am mai apucat să-i mulţumesc, că m-am şi trezit jos. Pe şira spinării apa îmi şiroia, iar bluza de pe mine era deja udă.

Am pornit, cu paşi grăbiţi, către poarta şcolii, ce se ve-dea undeva, în camp, şi în faţa căreia erau două blocuri cu câte un etaj, coşcovite şi părând tare vechi.

Am ajuns în dreptul porţii. Un subofiţer, cu banderola pe braţ, moleşit de căldură, m-a îndrumat spre o clădire din dreapta intrării, spunându-mi că o să-mi găsesc eu, acolo, colegii. Am fost surprins de faptul că nu m-a întrebat nimic şi nu mi-a dat nicio relaţie suplimentară. Contrariat, m-am îndreptat spre clădirea cu două etaje, placată cu cărămidă roşie şi cu un mic parculeţ la intrare. Am intrat. Interiorul strălucea de curăţenie, mozaicul era proaspăt lustruit şi mi-rosea a ceară.  O atmosferă sobră, ce impunea respect şi disciplină. Am fost atras de fotografiile din ramele de pe casa scării şi nici nu am bagat de seamă când, sus, a apărut un marinar adevărat, într-o uniformă nouă şi care mi-a spus scurt: „Salut, vino să-ţi dau hainele!” şi a dispărut. 

Am ramas uimit, mai să nu-l recunosc pe fostul meu co-leg de liceu militar, Geo Fădurean. Din acel moment şi până astăzi mi-a rămas unul dintre cei mai buni prieteni. Geo era „sergent de serviciu” pe companie. Am urcat scările, în fugă, şi am început să-l bombardez cu întrebări, dar el, mucalit, cum îl ştiam, cu calmul lui englezesc, mi-a pus hainele în braţe, mi-a aruncat câteva vorbe din mers şi a încheiat: „Ai noştri sunt pe alee, la instrucţie, mergi şi tu la ei!”

Am rămas singur în dormitor, cu hainele în mână. M-am uitat le ele, la paturile curate şi aliniate la aţă, la chesoanele deschise, pline de mirosuri plăcute, de săpun nou şi parfu-muri. Am început să mă echipez cu noua mea ţinută, total diferită de aceea lăsată pe un pat. Nu prea ştiam cum să o pun. La bluză, m-am priceput cumva, dar la pantaloni...    I-am luat pe toate părţile, care o fi faţa, care o fi dosul? Am remarcat că sunt la modă, erau evazaţi, dar nu vedeam şliţul. Într-un final am descoperit platca şi faptul că pe la-terale erau nasturi. Odată puşi pe mine, am constatat că, de fapt, pantalonii erau cu cel puţin două numere mai mari decât măsura mea.

În sfârşit, m-am echipat şi parcă m-a lovit un val de căl-dură. Postavul bleumarin, din care era facută uniforma, des-tul de gros, m-a încins la maxim. M-am uitat în jur, să văd dacă nu am uitat să-mi pun vreun accesoriu, mi-am aşezat uniforma de licean pe umeraş, am pus-o în chesonul pe care era scris numele meu şi am ieşit pe aleea spre care mă în-drumase colegul meu, Fădurean.

Mă chinuia căldura. Am dat să-mi iau bereta de pe cap, dar nu i-am găsit cozorocul. Mi-am scos batista, să mă şterg de transpiraţie şi am dat peste colegii mei care, imediat ce m-au reperat, au început să mă asalteze cu întrebările: „De ce ai întârziat? Ai avut pile de nu te-ai prezentat la timp sau n-ai mai vrut să vii?” şi tot aşa. Le-am explicat din ce cauză am întârziat şi cine a fost „pila” mea. 

Între mulţimea de marinari i-am recunoscut pe cei 14 colegi ai mei, de la Câmpulung Moldovenesc. Apoi, am făcut cunoştinţă şi cu cei 15 de la Breaza şi cu ceilalţi 15 colegi, veniţi din viaţa civilă. Să vă fac şi vouă cunoştinţă cu ei.
Grupa 101:

 1. BACIU AUREL - LM Câmpulung Moldovenesc;

 2. CIOROGAR VIOREL - LM Breaza;

 3. CIUCU GHEORGHE - LM Breaza;

 4. COMLOŞANU GABRIEL – liceu civil, fost militar în termen;

 5. CUMPĂNAŞU IONEL – LM Breaza;

 6. DĂNILĂ DORIN - LM Breaza;

 7. FĂDUREAN GHEORGHE - LM Câmpulung Moldove-nesc;

 8. GALANTONU MARIN - LM Câmpulung Moldovenesc;

 9. IONESCU ION - liceu civil;

10. LEFTER NICOLAE – liceu civil;

11. LEPĂDATU DORIN - LM Câmpulung Moldovenesc;

12. MIHALACHE GHEORGHE - LM Breaza;

13. OSIPENCO DUMITRU - liceu civil;

14. PETRIA GHEORGHE - LM Breaza;

15. SIMION TEODOR - LM Breaza;

16. SPANDOLE GIGI - liceu civil;

17. SPIRIDON PETRE - LM Câmpulung Moldovenesc;

18. STOICA PAUL - liceu civil;

19. ŞOLDEA DRAGOMIR - liceu civil;

20. TIŢA EMILIAN - liceu civil;

21. ŢIGĂNUŞ VASILE - LM Breaza;

22. ŢOP VALER – liceu civil;

23. VEREŞ ERNEST- liceu civil, fost militar în termen;

Grupa102:

 1. ANTONIU STELIAN - LM Câmpulung Moldovenesc;

 2. COCARGEANU GHEORGHE - LM Breaza;

 3. CONSTANTINESCU EUGEN - liceu civil;

 4. COTLEŢ DUMITRU - LM Câmpulung Moldovenesc;

 5. COZMA NICOLAE - LM Breaza;

 6. CHIRVASE OCTAVIAN - LM Breaza;

 7. GĂLEATĂ NICOLAE - LM Breaza;

 8. GROSU VASILE – liceu civil, fost militar în termen;

 9. FERENDINO SORIN - LM Câmpulung Moldovenesc;

10. ION GHEORGHE- liceu civil, fost militar în termen;

11. NICA MIRCEA- LM Câmpulung Moldovenesc;

12. ODOLBAŞA VICTOR - liceu civil;

13. PLEŞCA DUMITRU - LM Câmpulung Moldovenesc;

14. RUSMĂNICĂ MIRCEA - LM Câmpulung Moldovenesc;

15. SILAGHI GAVRIL - LM Breaza.

16. SÂRBU PETRIŞOR- liceu civil, fost militar în termen;

17. ŞTEFAN BĂLUŢĂ - liceu civil;

18. TARAN ŞTEFAN - LM Câmpulung Moldovenesc;

19. TOGAN IONEL - LM Câmpulung Moldovenesc:

20. TUREŢCHI IOSIF - LM Breaza;

21. UDRIŞTE TĂNASE - LM Câmpulung Moldovenesc;

22. VASILE VIOREL – liceu civil, fost militar în termen;

Desigur, că am reuşit să-i cunosc bine, în zilele care au urmat. Dar, acolo pe alee, s-a apropiat de mine unul dintre colegi, scurt şi grăsuţ, brunet, puţin peltic şi sâsâsit, care s-a recomandat urgent: „Dragul meu, eu sunt Bebe din Brăila, vrei să fim prieteni?” N-am apucat să-i răspund că el, fo-losind aceeaşi abordare, s-a îndreptat către un alt coleg. Am zâmbit şi am continuat discuţiile despre noua noastră şcoa-lă. Toţii erau nişte băieţi simpatici, plini de viaţă, de elan ti-neresc, gata să ia în piept noile provocări ale vieţii. Vorbeam despre liceu, vacanţe, prieteni ca şi când nu am fi fost des-părţiţi niciodată, de parcă ne cunoşteam de când lumea. Pă-lăvrăgeala noastră a fost întreruptă de un tânăr locotenent, pe care am aflat că îl cheamă Vlăescu şi este comandantul nostru de companie.

Am început instrucţia. Cald, foarte cald! Soarele parcă ne năucea. În fiecare pauză fugeam, precum potârnichile, la umbra pomilor şi reluam discuţiile. Noi, cei care trecusem prin liceele militare, eram deja plictisiţi de această activita-te. Salutul, pasul de defilare, onorul, marşul cu cântec, defi-larea erau „secrete” doar pentru cei veniţi din viaţa civilă.

Zilele  au trecut şi, odată cu asta,  hainele noi de postav

nu ne mai deranjau aşa de mult, iar soarele, deşi încă mai ardea, nu ne împiedica să ne vedeam de ale noastre. Încet, încet, totul intra în normal, conform unui plan dinainte sta-bilit. Colegii veniţi din civilie s-au integrat repede şi, chiar dacă mişcările lor erau mai stângace în pluton, printre noi nu erau observate.

A sosit şi ziua mult aşteptată de 25 septembrie  1972. Zi festivă pentru deschiderea anului de învăţămât. Tribuna de pe platoul central era împodobită sărbătoreşte şi păzită cu străşnicie de însuşi marele voievod Mircea cel Batrân, ce tro-na, sprijinit în sabia dreptăţii, privindu-ne de la înălţime. De jur împrejur fluturau steaguri mul-ticolore, care pentru noi erau ade-vărate enigme. Un coleg mai mare ne-a explicat că, fiecare dintre aceste steguleţe, aveau o anumită semnificaţie în marină şi, toate la un loc, constituie Marele Pavoaz, care se ridică la catargele navelor Marinei Militare în zilele de săr-bătoare. Mult mai multe despre ele aveam să aflu după ce am ajuns la navele militare.

Colegii din anii superiori ne pri-veau cu îngăduinţă. Noi îi vedeam ca pe nişte adevăraţi mateloţi, mai ales că „jonglau” cu tot felul de expresii marinăreşti, total necunoscute nouă, novicilor. Mai mult, uniformele lor, deja „tocite”, parcă le veneau turnate şi le purtau de când lumea. Erau binevoitori şi ne răspundeau la toate întrebările, dar din cauza vocabularului marinăresc, mult prea sărac, pe ca-re de-abia ni-l însuşeam, renunţam să mai întrebăm.

Încet, încet, platoul se anima. Au apărut tot mai mulţi o-fiţeri, profesori şi persoane oficiale. Eram impresionaţi de eghileţi şi stilete. Mi-am adus aminte că, pe vremea şcolii generale, aflându-mă cu mama în Oneşti, am remarcat un ofiţer de marină, care a coborât dintr-o Dacie. Atunci, am rămas mut de uimire şi cu ochii pironiţi pe ofiţer. Mama a remarcat starea mea şi mi-a zis: „Dacă o să înveţi carte, o să ajungi şi tu să porţi aşa haine frumoase”. Peste mulţi ani, m-am întors în oraşul meu, cu o Dacie albă, în costum bleu-marin, cu stilet şi eghileţi. Ştiam că sunt privit şi bănuiam ce senzaţii trezesc în puştii din apropiere. Trecusem  şi eu  prin asta. 

Dar să revenim pe platoul şcolii de marină. Fanfară, ofi-ţeri, elevi, profesori, invitaţi. Noi, „pufoşii”, eram în centrul formaţiei şi aşteptam, cu gurile căscate, să vedem ce se va întâmpla. S-a auzit o comandă scurtă şi un trompet a dat semnalul „Atenţiune!”. Se dădea onorul la amiral. Fanfara a început „Marsul de întâmpinare”. La un moment dat,   s-a o-prit brusc şi am auzit raportul dat comandantului şcolii. Apoi, fanfara a reluat marşul, până când contraamiralul Ilie Ştefan a ajuns în faţa formaţiei. El s-a oprit la mijlocul ei şi ne-a salutat.

- „Să trăiţi, tovaraşe contraamiral!”, am răspuns noi, răspicat, aşa cum învăţasem la repetiţii.

Am simţit cum mi s-a încreţit pielea pe mine, iar părul parcă mi s-a ridicat sub beretă. Am strâns mai tare arma la piept şi parcă mă simţeam mai puternic, mai bărbat, mai si-gur pe mine, ca niciodată.

Apoi, a fost intonat Imnul de Stat al României, moment înălţător, clipă de mândrie pentru fiecare oştean al ţării, pentru fiecare tânăr intrat în rândurile armatei. În acelaşi timp, de lângă tribuna oficială se ridica drapelul României pe un catarg înalt. Odată drapelul ridicat, muzica s-a oprit, iar oficialităţile şi-au ocupat locurile la tribuna oficială. Începea festivitatea propriu-zisă.

Au luat cuvântul mai mulţi ofiţeri, profesori, un elev din anul IV şi un coleg de-al nostru, pe care îl ştiam din liceu, Mitică Pleşca. Cine bănuia, atunci, că el avea să ajungă, după ani şi ani, comandantul submarinului „Delfinul”. S-a aplaudat, s-au transmis vorbe de încurajare şi apoi a venit rândul nostru, al celor din formaţie să arătăm că ştim să batem pasul de defilare. 

Odată încheiate festivităţile, am trecut la depunerea ar-melor în locurile de păstrare şi ne-am îndreptat către sala de festivităţi, unde comnadantul şcolii ne-a vorbit despre fru-moasa meserie pe care ne-am ales-o, despre multiplele ac-tivităţi la care vom fi solicitaţi să facem faţă pe parcursul ce-

lor patru ani de şcoală. Toţi ascultam şi îi sorbeam cuvintele. Totul era nou, interesant şi reali-zam că alegerea făcută, de a veni la Marina Militară, nu a fost gre-şită. Înţelegeam că suntem che-maţi să învăţăm cât mai mult, în cei patru ani, pentru că numai aşa puteam să ajungem adevăraţi ofi-ţeri de marină.

Chiar în aceeaşi zi am început şi cursurile, într-o clasă impro-vizată în clubul de companie, care era despărţit de imensul dormitor doar de o uşă. Crescuse numărul elevilor din institut, datorită ce-rinţelor tot mai mari ale flotei, iar spaţiile de învăţământ rămăseseră la nivelul anilor 1965-1970, când promoţiile de ofiţeri de marină nu depăşeau 100 de absovenţi, la ambele secţii, mi-litară şi civilă.

Pentru că şi promoţia noastră era destul de mică - la în-ceput eram 45 de elevi -, conducerea Institutului a hotărât să ne mute la bordul Navei Şcoală „Mircea” – nava amiral a Marinei Române. Zvonul a existat chiar de la începutul cursurilor şi, în scurt timp, a devenit rea-litate.

Toţi am trăit o bucurie imensă. Ur-ma să locuim pe o navă adevărată, mai curând decât ne-am fi închipuit vreodată. La sfârşitul cursuri-lor, din ziua cu pricina, locotenentul Vlăescu ne-a  transmis ordinul mult aşteptat: „Veţi servi masa de prânz,  după care

adunaţi tot echipamen-tul, toate materialele pentru studiu, toate re-chizitele şi obiectele personale, faceţi ordine în dormitor şi la orele 17.00 să fiţi adunaţi pe platoul mic, pentru de-plasarea la bric.”  Nici nu a terminat bine ce avea de spus, că noi am şi izbucnit în strigăte de „Uraaa!”..., ce l-au obligat să „măture” un pic platoul cu noi. Ce mai conta! În acele clipe, starea de euforie pe care o trăiam ne făcea să suportăm orice. Ne-am mişcat cu o viteză ame-ţitoare, ducând la îndeplinire tot ce a ordonat comandantul companiei. Ba, mai mult de atât, toate sectoarele le-am facut lună, în timp record! 

Disciplinaţi, cu sacul marinarului doldora de echipament, am început să ne deplasăm către platou, cu mult timp îna-inte de ora ordonată. 

Colegii din anii II şi III ne priveau cu invidie, ba, unii chiar cu răutate, aş zice. Singurii care ţineau cu noi erau colegii din anul IV, cu care împărţiserăm pâ-nă atunci dormitorul, în scurta perioadă cât am stat în şcoală. Cu ma-rea majoritate a lor, de atunci, am rămas buni prieteni. Erau nişte bă-ieţi „jos pălăria”. Co-lectivul lor era puternic sudat şi aşa au rămas şi în zilele de astăzi. Mai mult de atât, faţă de promoţia noastră, cea mai mare parte a lor au avut o simpatie aparte, pe care şi noi, la rândul nostru, am împărtăşit-o faţă de ei. Am fost cu ei prieteni şi am rămas şi

acum la fel. Poate şi pentru faptul că me-reu i-am respectat şi i-am apreciat, tot tim-pul cât ne-am întâlnit în flotă, la bordul na-velor de luptă.

„Gospodarul” lor era elevul sergent ma-jor Eugen Bulboacă, care se înţelegea de minune cu plutonierul de companie, plutonierul major Spînu, un moldovean în vârstă, mic de înălţime, plin de poante şi învăţăminte şi foarte sever cu păstrarea bunurilor pe care le gestiona, atât pentru cei mari, cât şi pentru noi. Acest „du-hovnic” era permanent în mijlocul nostru, ne ştia doleanţele şi necesităţile, ne ajuta cu tot ce putea şi era, necontenit, apărătorul nostru în faţa comandanţilor. Spînu şi Bulboacă deveniseră un cuplu proverbial în şcoală, apreciat şi stimat de toţi, pentru modul de înţelegere şi de ajutorare a elevilor. Alături de ei, elevul sergent major Petrică Stoica, care se ocupa de magazia cu hainele de oraş, era, la rândul lui, un prieten apropiat nouă. Cât timp am stat împreună, m-am alăturat şi eu acestora, devenind confidentul lor în păstrarea băuturilor alcoolice, agăţate cu aţe de umeraşele unifor-melor sau pe mânecile man-talelor, în magazia cu haine. Nu mai ştiu care este, acum, situaţia acelei încăperi. Cert este că, dacă ar avea gură să vorbească, multe din fap-tele „măreţe” ar fi dezvă-luite. Şi ar fi în drept pentru că, trecând mai bine de 40 de ani, le putem scoate de la „secret”.

Nu ştiam mai ni-mic despre bric. Cei care erau din Con-stanţa mai ştiau câte ceva, dar niciunul nu urcase la bordul lui, vreodată. Eu, sincer, nu-mi puteam închipui cum poate arăta, cum poate fi viaţa pe o astfel de navă sau, după cum se exprima un şugubăţ, „ce ştii tu ce e acela un vapor şi câte chile are?”

La ora stabilită, un autobuz s-a apropiat de platou, a facut o manevră de întoarcere ca la carte şi din el a coborât comandantul nostru şi şoferul, unul mic şi gras, simpatic foc, plin de umor. „Aţi dat de dracul la vapor!”,  a exclamat el, în glumă. Era nea Nicu Muscoi, care avea să ne poarte în „rabla” lui pe parcursul celor patru ani de şcoală.

Ne-am ambarcat, s-a făcut prezenţa, s-au verificat ma-terialele, apoi comandantul companiei i-a dat undă verde lui nea Nicu, care i-a aruncat, la rândul lui, un „yes, sir” şi a demarat.

Încercam să-mi reamintesc traseul pe care îl facusem, cu câteva săptămâni în urmă, când am venit către şcoală. După ceva timp maşina s-a oprit în faţa Porţii 1, de la intra-rea în portul Constanţa şi mi-am revăzut, cu bucurie, locul de pe faleză, unde primisem botezul mării. S-a ridicat  bari-era şi, după alte câteva minute de deplasare, maşina noas-tră s-a oprit la „Dana 0”, la dana vechiului far Carol. Acolo era acostat „Mircea”, maiestuosul velier al Mării Negre, mân-dria Şcolii Navale a României. Umbra arboradei sale cobo- râse asupra noastră, iar galionul din prova parcă ne saluta: „Bine aţi venit la bord, viitori lupi ai mărilor!”.

Ne înfiora frumuseţea bătrânului şi, în acelaşi timp, a tâ-nărului bric. Am  coborât din maşină cu ochii îndreptaţi doar către el, ne împiedi-cam de sacii perso-nali, de cărţi, de ma-teriale. Călcam pe cheu cu gândul la mi-ile de marinari ce au trecut pe aici, de-a lungul vremurilor.

Se făcuse aproape seară. Soarele alune-ca încet sub orizont şi parcă ne îndemna să urcăm, mai repede, la bordul navei. La un moment dat, pe schelă a apărut un ofiţer, cu o faţă serioasă, ce impunea respect, doar privindu-l. Apoi, s-a prezentat:

„ - Tovarăşi elevi, sunt ofiţerul  secund al navei,  căpita-nul de rangul trei Ispas.”

A urmat instructajul minim necesar urcării la bordul na-vei, regulile de comportare obligatorii, dar nouă, furaţi de ceea ce vedeam în jur, tot ce se spunea ne intra pe o ureche şi ne ieşea pe cealaltă. Apoi, a venit comanda: „La bord, marş!”. Ne-am luat, fiecare, bagajele în mână. Reţinusem, din cele prelucrate, că la vapor deviza principală este „o mâ-nă pentru tine, o mână pentru navă” şi am păşit timizi pe schela proaspăt spălată şi lustruită.

Aşa a început aventura noastră la bordul bricului ce avea să ne poarte, timp de doi ani, pe Marea Neagră, în Egee şi Mediterană. Doi ani petrecuţi pe valurile înspumate ale unei mări, care nu întodeauna  era prietenoasă,  dar care ne-a răsplătit cu frumuseţile ei.

Primele zile la bord

Era aproape de înserat. Soarele dispăruse sub orizont, dincolo de port, după blocuri şi macarale şi după catargele nenumăratelor nave acostate la dane.

Într-o ordine desăvârşită ne-am îndreptat către puntea-

centru, unde ni s-a ordonat să ne oprim pentru alte instruc-taje, ce continuau să treacă pe lângă noi, ca acceleratul prin gară. Abia mai târziu ne-am dat seama de importanţa lor.

Eram fascinaţi de modul în care poate pluti o asemenea construcţie din oţel şi lemn, de mulţimea manevrelor, a instalaţiilor, a parâmelor groase de cânepă. Gândurile ne zburau într-o altă lume, aceea a filmelor cu piraţi şi corsari sau cu mari bătălii navale. Aceasta era o corabie adevărată, cu oameni adevăraţi, iar eu şi colegii mei făceam, de acum, parte din echipajul ei.

Cu ofiţerul secund în frunte, unul câte unul, ne-am în-dreptat spre cazarma centru, care din acel moment avea să ne devină dormitor, sală pentru servitul mesei, sală de clasă, de studiu şi de distracţie, mai pe scurt, casa noastră. Am intrat pe o uşă masivă din metal, cu pragul foarte înalt şi cu mânere de închidere, pe care nu le mai văzusem în al-tă parte. Urma un hol mai mic, pe care se afla un grup sani-tar şi un spălător. În faţă, se deschidea un hău, cu două rânduri de trepte metalice, străjuite de balustrăzi bine lus-truite. Instalaţiile şi diferitele obiecte, prinse pe punte şi deasupra ei, ne obligau să ţinem capetele plecate, îngrijoraţi să nu ne lovim de ceva.

La un moment dat, am ajuns cu toţii în mijlocul cazărmii

şi arătam ca o ceată zgribulită şi uimită. Ne-a trezit din tran-să vocea secundului care a ordonat scurt:

„- Grupa 101 ocupă bordul tribord, iar grupa 102 bordul babord!”

Am realizat, repede, care era treaba cu bordurile şi ne-am conformat. În ambele încăperi, pe peretele despărţitor, erau nişte dulapuri cochete, care aveau să găzduiească echi-pamentele noastre în cei doi ani.

Tot timpul printre noi, ofiţerul de cart de pe navă ne dădea informaţiile necesare şi răspundea tuturor întrebă-rilor. Una era pe buzele tuturor, dar nimeni nu vroia să o pună: Unde o să dormim?

Şi a venit şi răspunsul la  această întrebare, atunci când

s-a dat ordinul de pregătire a hamacelor. Cuvântul hamac, normal că nu-mi era străin, dar până atunci nu mai văzusem un astfel de obiect. Mai întâi, am facut cunoştină cu locul unde acestea erau depozitate, bastingajul. Acolo, ne aştep-tau, bine stivuite şi strânse, cele ce urmau să fie paturile visurilor marinăreşti, ale fiecăruia dintre noi.

Ni s-a ordonat ca ocupanţii bordului tribord să ia hama-cele inscripţionate cu culoarea verde, iar cei din babord pe cele inscripţionate cu roşu.

La urcare, deja încurcaserăm scările, nu mai ştiam intrările aşa că am început să ne strigăm colegii rămaşi în cazarmă pentru a ne orienta.

Într-un final, am reuşit să ajungem, fiecare cu patul lui în braţe, la locul destinat. Numai că, de acum începea greul. Cum să facem ca aceea bucată de tendă să devină pat pentru odihnă? Înţelesesem că vom atârna, precum liliecii de tavan, dar cum să ajungem oare în astfel de poziţii? Salvarea a venit tot de la cel cu banderola pe braţ, care ne-a arătat, demonstrativ, cum se desface şi cum se leagă un hamac la poziţie. A avut răbdare cu fiecare dintre noi, mai ales că nodurile pe care le făceam erau firave, inestetice, dar, mai ales, nesigure; cum ne urcam în hamace, cum că-deam pe punte, ca nişte saci. Alt model de nod, acelaşi re-zultat. Hamacul se desfăcea, fie de la picioare, fie de la cap. Cum repetiţia este mama învăţăturii, cei de la bord ne-au lăsat să găsim singuri cea mai sigură variantă. Ora stingerii se apropia, iar noi tot mai înnodam la hamace. Jumătate dintre noi nu reuşiseră să le lege şi mai erau atâtea de fă-cut! Trebuia să ne aşezăm lucrurile personale în chesoane, să ne facem igiena de seară…

Am mers la spălător, unde totul era de un alb imaculat,  curat ca la farmacie, dar, stupoare: erau chiuvete, dar nici-un robinet! Doar nişte clapeţi, al căror rost ni l-a explicat acelaşi ofiţer de cart: „Băieţi! La vapor, apa  este cel mai preţios lucru, în special pe mare şi, de aceea, trebuie să o consumaţi raţional. Veţi avea apă, atâta timp cât ridicaţi clapetul.”

Zis şi făcut, numai că îţi trebuiau mai multe mâini ca să poţi mânui, simultan, clapetul şi săpunul. Ingeniozitatea ma-rinarului ne-a salvat şi am reuşit, într-un fel sau altul, să ne facem igiena necesară.

Surprizele, însă, nu s-au oprit aici. De bine, de rău, ha-macele erau instalate, dar care să fie treaba cu urcatul în ele? După câteva experimente am reuşit să ne cocoţăm, fie-care în felul lui, care pe burtă, care pe spate. Săteam arcu-iţi, fără perne, dar cui îi mai trebuia aşa ceva? Oboseala zilei prin care trecusem îşi spunea cuvântul. Eu am reuşit să mă arunc în hamac, cu capul spre prova. În dreapta mea, nu aveam pe nimeni, dar, în stânga, se afla Ernö Vereş, venit tocmai de la vânătorii de munte, din Sfântu Gheorghe, şi ca-re se chinuia să o rupă pe româneşte. Acum, vecin cu mine, începuse să sforăie ca un urs, de vibrau toate tubulaturile cazărmii. La prima încercare de întoarcere pe o parte, a încălecat hamacul cu totul şi, „bufff”, a făcut cunoştinţă cu puntea.

„- Măi, la dracu! Eu nu pot dormi în asta!”

Într-un tîrziu, luminile s-au stins. Oricum, ora stingerii fusese depăşită de mult. Odată cu stingerea lămpilor, s-au aprins  nişte luminiţe albastre, odihnitoare, care te purtau în lumea viselor. Erau luminile de alarmă. Obosiţi, am ador-mit, curând, cu toţii. Din când în când, liniştea nopţii era în-treruptă de câte o bufnitură, urmată de o tradiţională înju-rătură şi chicote înfundate. Erau cei care, asemenea lui Er-nö, aterizau forţat pe punte, în urma unei întoarceri nere-uşie în hamac. Au mai fost şi din aceia cărora li se dezlegau nodurile, căzând, fie în cap, fie în picioare. Ba, atunci când unele noduri se încăpăţânau să reziste, se găsea câte un bi-nevoitor, care să dovedească contrariul. Aşa că, deşi obosiţi, ne-am amuzat copios unii de alţii, mai toată noaptea. Când dulceaţa somnului ne-a toropit, s-a auzit soneria de alarmă şi anunţul răstit al şefului de cart: „Deşteptarea la mari-nari!”  De voie,  de nevoie ne-am  echipat sumar,  doar  cu

pantalonii pe noi şi am ieşit la înviorarea de dimineaţă.

De obicei, aceasta se făcea pe dană, la bustul gol sau doar în tricoul de ma-rină, cu mânecă scurtă, atunci când timpul era bun sau cu mânecă lun-gă, pe vreme rece. Ea era urmărită îndeaproa-pe de ofiţerul de gardă pe navă, care ne moni-torriza toate activităţile, pentru a le raporta, la sosire, comandantului navei.

La început, eram docili şi nu ieşeam din literea şi spiritul ordinului dat de cel care era de serviciu. Mai târziu, însă, după ce ne rodasem bine, treburile s-au schimbat. Învă-ţasem de la militarii în termen ai navei şi bune, dar şi rele. Nu se pate spune că aceştia erau chiar aşa de „zmei”, cum se credeau ei, dar aveau, în plus faţă de noi, un an de practică într-ale marinăriei şi asta conta enorm. În primul rând, am reuşit să învăţăm foarte multe despre navă. Exe-cutam serviciul de curier de cart, prilej care ne permitea să ajungem prin toate compartimentele, pentru a transmite sau primi ordine. Am învăţat, repede, semnalele ce se dau la nave cu sifleea, soneria şi clopotul. Am învăţat că, la va-por, trebuie să te comporţi cu seriozitate la orice activitate, în special pe timpul ieşirilor pe mare, şi să execuţi ordinele aşa cum ţi-au fost date. Am realizat că, pe mare, nepre-văzutul şi problemele majore apar atunci când cineva nu îşi face treaba, aşa cum îi cere atribuţiunile, sau când nu sunt respectate regulile de la bordul navelor. Un sorb înfundat, un hublou lăsat deschis pe timpul marşului, un fier de călcat lăsat în priză, nişte obiecte neamarate, o centură de sigu-ranţă nepusă şi o suită de evenimente nefericite pot urma. Toate, din cauza unei, apparent, banale încălcări ale unor prevederi de regulament, privind activitatea la navă. Cu timpul, ne-am dat seama că, la bordul unei nave, chiar incidentele, aşa zis minore, nemonitorizate şi neurmate de măsuri corespunzătoare pentru remediere, pot duce la catastrofe.

Am vorbit, îndeosebi, de militarii în termen de anul II pentru faptul  că pe cei de anul I nici nu-i băgam în seamă. Erau la fel de novici ca şi noi. Ba, mai mult, parte dintre ei nu absolviseră nici liceul,  iar noi aveam în spate trei sau pa-tru ani de liceu militar. Chiar şi mulţi din colegii veniţi din viaţa civilă aveau stagiul militar satisfăcut, integral sau par-ţial. Prin urmare, aveam destulă militărie în noi. De la „vete-rani” se puteau învăţa lucrurile practice de la navă, iar  noi „am furat” marinărie de la ei. Informaţiilor transmise la a-cest nivel nu aveau nimic didactic, erau repede asimilate şi, parcă, mai interesante. Aceeaşi metodă aveam să o aplicăm şi noi, la rândul nostru, cu cei care s-au îmbarcat ulterior pe bric, în cei doi ani de cadeţie.

Zarurile fusese aruncate. Eram îmbarcaţi cu acte în re-gulă şi ne mândream, nevoie mare, în special faţă de colegii noştri de anul II şi III, rămaşi în şcoală.

Cursurile din programa de învăţământ pentru anul I se desfăşurau  la bordul navei, în  cele două  cazărmi,  care se transformau, pentru un timp, şi în săli de clasă. Ele erau separate, în planul longitudinal al navei, cu chesoane (dula-puri), în care aveam, fiecare, lucrurile personale. Catedra profesorilor era o masă pliantă, care de obicei îşi avea locul, alături de celelalte, pe tavanul compartimentului şi era po-ziţionată cât mai departe de trecerea dintre cele două ca-zărmi - un spaţiu de mărimea unei uşi duble. Astfel, se asi-gura o minimă protecţie „antibruiaj” pentru lectori, atunci când cele două grupe ale noastre nu aveau ore în comun. Aşa cum noi aveam programul nostru de învăţământ şi echi-pajul navei avea un program, încadrat în cel al Divizionului Nave Şcoală, un plan de pregătire militară şi politică. Atunci când nava avea planificată o ieşire pe mare, profesorii noştri, în marea lor majoritate, ofiţeri de marină, predau orele pe timpul marşurilor sau la ancoră. Iar noi, în afară de cursurile programate şi de orele de studiu, ne încadram în programul zilnic al navei, de la deşteptare până la stingere: servicii de cart la schelă, observatori în timpul marşurilor, curăţenia zilnică şi cea săptămânală, generală, activităţi educative sau învoiri în oraş, în zilele libere. Uite aşa, pe motiv că suntem în serviciu or-donat, puteam să mai tragem chiulul la unele materii.

O altă activitate la care participam – de-loc plăcută, dar nece-sară - era aceea de „grupă de servicu la curăţat alimente”. Pentru pregătirea hranei celor aproape 100 de oameni de la bord trebuiau curăţaţi cartofii, rădăcinoasele, alese fasolea şi orezul. Iar maşina de curăţat cartofi ori era defectă, ori nu-i curăţa complet, ori era ţinută la păstrare. Săptămânal, descărcam camioanele cu alimente şi le depozitam în cam-buză, prilej de a mai „subtiliza” câte o sticlă de apă mine-rală, câte un pachet de biscuiţi, o pâine caldă şi ce se mai putea lua din grămadă, fără a bate la ochi. Ofiţerul de gardă pe navă supraveghea activitate, atât cât putea şi el, dar noi aveam o stratagemă bine gândită. Cel ce transporta încăr-cătura de interes, după ce cobora schela navei, pe punte, scutura picioarele astfel ca semnalul să ajungă unde trebuie. Cei ce trebuia să acţioneze ocupau poziţii strategice şi acţi-onau fulgerător, fiecare luând ce se nimerea din marfa ce trecea prin faţa uşilor. Era o „tâlhărie la drumul mare”, dar şi foamea noastră, de lupi tineri, era la fel de mare. Unele din aceste fapte ale noastre erau descoperite de către ofiţerul de gardă pe navă, care ne mustra cu cea mai mare severitate. Dar,  la vremea aceea, aşa  consideram  noi  că trebuie să ne comportăm.

Permanent, găseam noi şi noi căi de a „ciuguli” din raţia zilnică, uneori chiar cu complicitatea celor care  gestionau alimentele, care închideau ochii, în mod voit. Nu ne gân-deam că, de fapt, luam tot  de la noi, dar năravul românesc nu ne dădea pace şi acţionam în consecinţă. Eram încă în  creştere, depuneam zilnic efort fizic şi ni se părea normal să ne „îmbunătăţim” norma. S-au mai întâmplat, însă, şi „ac-cidente”, în urma cărora raţiile noastre au avut de suferit. Bunăoară, la o aprovizionare cu alimente trebuia să descăr-căm o cantitate apreciabilă de cofraje cu ouă, deoarece nava urma să iasă pe mare. Pentru că grupa de serviciu la ali-mente, pe atunci formată din militari în termen, nu făcea fa-ţă am fost chemaţi mai mulţi dintre noi. Eram la studiul obli-gatoriu, de după amiază. Parcă îl văd şi-l aud pe „Patica Bem Bem”, aşa cum îl alintam noi pe colegul nostru, Sîrbu Petrişor - un gurmand desavârşit, venit de la remorcherele de pe Dunăre, - cum se oferă voluntar. Cu toată încrederea s-a înfipt într-o stivă de cofraje, ce-i ajunge până deasupra bărbiei, astfel încât nu mai vedea pe unde călca. Toţi cei ca-re ne oferisem ajutorul nu am mai apucat să ieşim pe sche-lă. Patica, zelosul, cel atât de nerebdător să fie de folos co-lectivului era deja un munte de ouă, gata să coboare pe punte. Numai că treptele nu mai erau la locul lor firesc pentru cel care doar le intuia prezenţa, nu le vedea în faţa ochilor. Aşa că ne-am trezit, toţi cei aflaţi la puntea centru, împroşcaţi, de sus până jos, cu ouăle lui Petrişor. Ce a urmat nu se poate spune în cuvinte. Seara, târziu, după apel, când mişcarea pe punte se redusese simţitor, harnicul Petrişor încerca să şteargă urmele dezastrului, bâjbâind prin toate ungherele punţii.

Nu pot trece peste capitolul „Patica” fără a aminti „Ope-raţiunea Fasolea”. Este un adevăr de necontestat că fasolea la cazan are un gust nemaipomenit. Într-una din zile, la ma-sa de prânz aveam şi noi în meniu acest fel doi, râvnit de toată lumea ce a îmbrăcat vreodată haina militară. Masa a fost servită, ovalul cu fasole din abundenţă s-a consumat rapid. Deodată, uşa metalică, destul de grea şi cu zăvoare supradimensionate, pentru a asigura o închidere etanşă, s-a dat de perete şi din capul scărilor s-a auzit: „Dacă mai doriţi fasole”... Nici nu am realizat când Petrişor, înarmat cu ovalul din aluminiu, era deja sus, la uşa bucătăriei. Bineînţeles, nea Victor, bucătarul, cunoscându-l ca pe un cal breaz, l-a răsplătit din plin pentru efortul lui. De pe holul de la intrarea în cazărmi până jos accesul se făcea pe două scări metalice paralele, una destinată coborârii, iar cealaltă urcatului. De atâta folosire, scara era lustruită şi extrem de alunecoasă, dacă nu erai atent. Iar Patica era atent doar la comoara din oval şi nu a mai ţinut cont de pericolul iminent, aşa că, după un pas-doi, picioarele i-au luat-o înainte, iar fundul şi spinarea lui au făcut cunoştinţă cu tăria metalului. Miracolul însă s-a produs. Ovalul cu încărcătura preţioasă a fost ţinut, permanent, deasupra capului şi nici măcar o boabă de fasole nu s-a mişcat de la locul ei. În schimb, colegul nostru a rămas înţepenit într-o poziţie stranie, pe spate, în tocul uşii de la intrare. Uşor, uşor, mâinile au cedat şi conţinutul ova-lului a început să se scurgă pe eroul nostru, din cap până la picioare. Adio supliment, adio îndestulare, adio timp liber după servirea mesei! Lemnul de tec, din care era făcută puntea, scoatea în evidenţă fiecare pată de grăsime şi era necesară intervenţia rapidă pentru înlăturare lor, iar Petrişor ne-a oferit un „supliment” de bricuit.

Petele de grăsime de pe punte reprezentau, pentru toţi membri echipajului, cel mai mare duşman. La început nu prea am acordat importanţă acestui fapt, până când nu am vazut ce au păţit nişte mecanici neatenţi, care au ieşit de la compartimentul motoarelor şi au pătat puntea. Comandantul navei atât i-a muştruluit, de parcă ar fi omorât pe cineva. Aşa că am tras, fiecare dintre noi, concluzii despre ce în-seamnă păstrarea curăţeniei pe navă, mai ales pe o navă de tip velier, cum era „Mircea”. Puntea, după ce era spălată şi bricuită cu nisip, ştearsă bine cu raşchetele, căpăta o cu-loare de lămâie coaptă, ce contrasta izbitor cu chitul negru dintre filele ei. Era o muncă disperată pentru îndepărtarea oricărei urme de altă nuanţă şi, mai ales, a petelor de gră-sime de orice fel.

În clepsidra timpului nisipul s-a scurs nepăsător şi ire-versibil. Începeam să devenim utili în toate activităţile ce se derulau la bord. Devenisem o mână în plus pentru navă şi echipajul ei, atât la cheu, dar şi pe mare. Calităţile dobân-dite pe parcursul ambarcării la bric s-au dovedit deosebit de importante mai tîrziu.

Aşa a început formarea noastră ca ofiţeri de marină profesionişti, responsabili, dăruiţi unui scop nobil.

O zi la bord

05.30 – DEŞTEPTAREA

...un moment cam neplăcut pentru noi, mai ales când somnul dulce al dimineţii ne găsea cuibăriţi în paturile noas-tre aeriene (hamace), amorţiţi de poziţiile incomode oferite de acestea;

05.30-05.40 - ECHIPAREA SUMARĂ

05.40-06.00 - ÎNVIORAREA DE DIMINEAŢĂ

...ingrată activitate, dar foarte utilă, în fond. Se executa indiferent de vreme, fie vară, fie iarnă, în afara bordului, pe cheu. Când am sosit la bric toată atenţia ofiţerului de gardă pe navă era îndreptată asupra noastră, de parcă eram ciumaţi. După ce ne-am mai „învechit”, ne constituiam într-un pluton de alergători şi ne pierdeam urma printre mate-rialele depozitate pe cheu. Unii îşi fumau prima ţigară din acea zi, alţii îşi continuau somnul întrerupt, dar mai erau şi cei conştiincioşi, care treceau la fortificarea organismului, dând vârtos din mâini şi din picioare. Când se apropia ora de revenire la navă, în cea mai disciplinată formaţie, apăream şi noi în raza vizuală a organului de serviciu şi, într-o ordine desăvârşită, urcam la bord. Toată lumea era mulţumită. Vă-zându-ne cât de „corecţi” eram, ofiţerii de cart au renunţat la monitorizarea excesivă, mai ales că, şi noi, începusem să

„ruginim”, să ne confundăm cu nava.

06.00-07.00-IGIENA ŞI MASA DE DIMINEAŢĂ

Primul lucru pe care îl făceam, când intram în cazărmi, era să strângem hamacele şi să le aruncăm înspre bastingaj, acolo unde se afla echipa de serviciu. Aceasta trebuia să  le depoziteze într-o ordine desăvârşită, fie în babord, fie în tribord, după cum erau inscripţionate. Dacă nu erau stivuite corect, jumătate dintre ele rămâneau pe dinafară şi munca trebuia reluată de la capăt: scoase toate pe hol şi reaşezate după regula marinărească. Nu vă puteţi închipui cât praf, amestecat cu transpiraţie, putea să fie şi cât chin pentru cei care erau de serviciu, timp de o săptămână, la hamace!

În acest timp noi, cei de sus, ne făceam toaleta, ne echi-pam şi aşteptam următoarele semnale date de soneria na-vei. Aceasta, de dimensiunile unei cratiţe de 5 kilograme, era postată pe catargul mare, care traversa cazarma noas-tră în drumul său către chilă. Sunetul soneriei ne ţinea în priză. Următorul semnal, foarte aşteptat era „veselarii pre-gătesc masa”. Cei de rând la această corvoadă  se echipau cu bluze albe, se înarmau cu canţarole (ovale, căni etc.) şi se înfiinţau în uşa bucătăriei, pentru a primi bucatele dimi-neţii. Mesele şi băncile erau coborâte de la poziţiile lor, an-samblate şi acoperite cu feţe de masă de toţi ceilalţi, mai puţin veselarii, care aveau grijă de mâncare, de punerea ei în farfurii şi a ceaiului în căni. Apoi, se aşternea o linişte de-săvârşită, în ambele cazărmi. Doar manevrarea tacâmurilor se făcea auzită. Mâncarea era bună, iar pofta pe măsură. Cine nu se sătura avea voie să ceară supliment. Cei care nici de astă dată nu-şi potoleau foamea, o mai reglau şi din pâine, dacă mai rămânea.

07.00-07.45 - CURĂŢENIA SECTOARELOR        

Cazărmi, cabine, punţi, bărci de salvare, diferite com-partimente, toată nava devenea un furnicar pentru că fie-care avea un rol de curăţenie. Fiecare răspundea de sectorul încredinţat şi era obligat ca, în timpul acordat, să-l întreţină în cele mai bune condiţii. Cei mai fericiţi dintre noi aveau posturile de curăţenie în cabine, compartimente şi cazărmi, unde, atunci când dădea frigul sau ploua, nu sufereau de niciun fel. Chiar şi vara era bine la adăpost! Năpăstuiţii erau cei de pe punţi şi din bărcile de salvare, pentru că, atât va-ra, cât şi iarna nu aveau momente de răgaz. Punţile tre-buiau spălate şi raşchetate, parâmele aşezate pe caviliere, alămurile furbişate cu o pastă, care îţi intra în piele şi sub unghii, iar când era ger îngheţa pur şi simplu, odată cu mâna, creând mari bătăi de cap. Dar necazurile  erau uitate atunci când se intra în cazărmi, la căldură.

07.45-08.00 – Depozitarea materialelor de curăţenie în locurile special amenajate şi pregătirea pentru adunarea la puntea centru.

Începea inspecţia de dimineaţă şi pregătirea pentru ridi-carea pavilionului şi a geacului navei. Comandanţii noştri şi conducerea navei urmăreau, îndeaproape, modul în care arătăm noi şi ţinuta noastră. Multe probleme se rezolvau pe loc sau se primeau termene de executare şi remediere. Nimic nu era trecut cu vederea, nimic nu era iertat, amânat, neobservat sau executat de mântuială.

Cu cinci minute înainte de ora 08.00 garda pentru ridica-rea pavilionului, constituită dintre noi sau dintre militarii în termen, se prezenta pe dunetă, acolo unde urma să fie ar-borat. Activitatea era condusă de către ofiţerul de gardă pe navă. Cu trei minute înainte, ofiţerul secund trimitea curierul de cart la comandantul navei, pentru a anunţa timpul rămas până la ridicarea pavilionului şi geacului. Comandantul ve-nea pe punte, trecea în revistă echipajul, transmitea ordine şi îşi ocupa locul în formaţie. Fix la ora 08.00, staţia de ra-dioamplificare intona Imnul Naţional al României. Ofiţerul de gardă ordona: „Gardă drepţi! La pavilion şi geac prezentaţi arm’! Pavilionul şi geacul sus!” Concomitent, curierul de cart bătea patru semnale duble de clopot, iar şeful de cart dădea semnalul specific cu sifleea. La bastonul pupa al navei se ri-dica pavilionul şi în prova geacul navei. Acest ceremonial sfânt, comun tuturor navelor lumii, se desfăşura în fiecare zi, în staţionare sau în marş, iarna sau vara, în ţară sau în afara ei. După încheierea lui, comandantul dădea ordinele şi dispoziţiile necesare şi întregul echipaj trecea la program: schimbul unu îşi lua în primire posturile de serviciu; militarii în termen la activitatea zilnică de pregătire; noi, elevii, în cazărmi, la cursuri. Orele se desfăşurau separat, pe cele do-uă grupe sau în comun, atunci când era vorba de predări la aceeaşi materie de studiu.

10.50-11.10: GUSTAREA

Colegii veselari intrau din nou în funcţiune şi ne serveau ceea ce prevedea meniul zilei: un „mizilic” care ne mai po-tolea foamea ce dădea târcoale.

11.10-13.10: CURSURI

În afară de ştiinţele politice, care erau identice în toate instituţiile de învăţământ, meseria noastră presupunea mul-te materii de specialitate: matematicile speciale, care au dat bătăi de cap  multora dintre noi, electrotehnica generală, navigaţia şi marinăria. Toate ne „hrăneau”, din plin, cu no-ţiuni despre nave, despre tehnica şi aparatura de la bord şi modul lor de funcţionare. Materiile de specialitate pură erau gustate şi atrăgeau, datorită legăturii concrete cu activităţile specifice navelor de luptă. Nu exista niciun impediment în a participa la cursuri şi în a ne însuşi cât mai multe noţiuni.

Nu acelaşi lucru se putea spune despre matematicile superioare, cărora nu le-am înţeles, de la început, importanţa în devenirea noastră ca marinari iscusiţi. Am avut norocul ca primul lector, la acest obiect, să fie comandorul Eugeniu Bălăbănescu, un om extraordinar, cu o pregătire profesio-nală desăvârşită, dobândită în luptele din Marea Neagră din cel de-Al Doilea Război Mondial. Ştia să transmită coerent şi hotărât ceea ce cunoştea, să asculte şi să ne îndrume. El ne-a facut să înţelegem, la justa valoare, importanţa mate-maticii pentru cariera de ofiţer de marină, insistând, fără să exagereze, pe acele direcţii care să ne folosească mai târziu şi care aveau legătură cu celelalte materii „speciale”, cum erau: navigaţia astronomică, construcţia navei şi trigonometria sferică.

Introducerea în tainele navigaţiei am facut-o cu experi-mentatul căpitan locotenent Dan Stăiculescu, ofiţerul cu na-vigaţia de la Nava Şcoală „Mircea”, unde eram îmbarcaţi. Linii, puncte, relevmente simultane, succesive, repere de navigaţie la coastă, faruri, lumini, geamanduri, toate înce-peau să prindă contur în mintea noastră. Şi, ceea ce era cel mai important pentru noi, îmbarcaţi fiind, la orice ieşire pe mare a bricului, puteam să punem în practică ceea ce învă-ţasem teoretic.

Arta marinăriei am început să o desluşim de la căpitanul de rangul 2 Iulian Croicu, căruia, atât colegii mai mari, cât şi noi, îi spuneam „tata Croicu”, pentru bunătatea lui şi grija cu care ne înconjura şi ne sfătuia ca, în scurt timp, să ne în-suşim cât mai multe noţiuni. Aşa am reuşit, cu toţii, să ne formăm o bază solidă de cunoştinţe de marinărie, ce ne-a fost de un real folos în carieră.

13.10-16.00: RAPORTUL. MASA DE PRÂNZ. ODIHNĂ.

La raportul ni se prezentau diferite ordine şi informaţii şi aveam parte de nelipsita dojană, pentru cei care au luat no-te sub 6. Erau anunţaţi că sâmbată şi duminică să-şi ia adio de la învoirea în oraş.

Pe timpul repausului de la prânz ne căutam fiecare câte un colţişor, cât mai retras şi liniştit, pentru a trage un pui de somn. Astfel că, cine venea, ne găsea în cele mai ciudate poziţii şi locuri de pe navă. Chiar şi puntea reprezenta un pat destul de curat, cei drept, cam tare, dar la vârsta noastră nu conta. Pe vreme bună, ea era principalul loc de refugiu la aer curat, cu pescăruşi galagioşi plutind deasupra catargelor şi cu sunetul prelung al sirenelor navelor ce exe-cutau manevre prin port.

Tot în acest timp, mai citeam o carte sau câte o epistolă de la cei dragi. Când ne adunam mai multi, faceam şi câte o miuţă, cu mingea de fotbal, pe dana de acostare.

16.00-19.00 STUDIU OBLIGATORIU

În  funcţie de materiile  pe  care le aveam  în  program

pentru a doua zi, învăţam, ne faceam temele sau lucram la vreun material pentru seminarii şi dezbateri. Fiecare se pre-gătea cum ştia mai bine sau îşi facea de lucru, fără să-i deranjeze pe ceilalţi. O parte dintre noi îşi continuau, ne-stingheriţi, somnul, început după amiaza. Într-un cuvânt, li-niştea era deplină. Ea era tulburată, din când în când, de că-tre ofiţerul de gardă, care cobora în cazărmi pentru a se convinge cât de conştiincioşi suntem. Concluzia era că, dacă pe mese se vedeau cărţi şi caiete, studiul se desfăşura în mod normal şi toate erau bune şi frumoase.

19.00-19.30: VIZIONAREA TELEJURNALULUI DE SEARĂ

...activitate obligatorie ca mai toate activităţile din armată.

19.30-21.30 : MASA ŞI PROGRAMUL DE SEARĂ

Din nou veselarii îşi luau canţarolele şi ne aşezam la ul-tima masă a zilei. Apoi, treceam la executarea curăţeniei şi aveam ceva timp liber, pentru siestă. Mesele şi băncile erau fixate la poziţie, iar cazărmile deveneau complet goale, pre-gătite să se transforme în dormitoare. Echipa „hamaciştilor” ne aducea la nas paturile şi ne apucam, fiecare, să le punem la poziţie. Ne făceam igiena şi aşteptam nelipsitul apel de seară ca să ne putem scoate hainele şi să trecem la pija-male.

21.30: STINGEREA

...luminile normale se inchideau imediat ce se dădea co-manda şi se aprindeau luminile albastre, de noapte. Erau şi colegi care mai zăboveau în faţa televizorului, la câte o emi-siune şi o faceau nestingheriţi, deoarece sistemul de averti-zare era bine pus la punct. Sus, pe punte, cel care era de serviciu batea discret în punte, iar ofiţerul de gardă mereu ne găsea cuminţi în hamace.

Vizionarea televizorului era permisă doar sâmbăta, după amiază, şi duminica, în orele stabilite prin programul navei. Pentru ocolirea acestei constrângeri, am inventat „sfoara TV”, adică o bucată de saulă, legată, la un capăt, de şte-cherul cablului de alimentare al televizorului, iar celălat, pe punte, la îndemâna colegului de serviciu. Când controlul de-venea iminent, vigilentul de la schelă trăgea de sfoară, iar noi, ştiind despre ce e vorba, dispăream în hamace. Dar, după cum ulciorul nu merge de două ori la apă, s-a produs, la un moment dat, şi imprevizibilul; cel care era „respon-sabil” cu trasul sforii, din motive neştiute, a uitat să dea semnalul şi telespectatorii clandestini au fost prinşi asupra faptului. Sancţionaţi, observaţi şi tot ceea ce poate să de-curgă din asta - ştergerea de pe lista de învoire.

Odată descoperit, sistemul a trebuit să fie eliminat, dar asta nu ne-a împiedicat să inventăm un altul, mai empiric, dar cât de cât folositor: bătutul uşor în punte. În ultimă in-stanţă, printr-un compromis tacit, s-a ajuns până acolo, în-cât ofiţerul de gardă nu ne mai controla, având promisiunea noastră că nu  facem abuz în vizionare. Oricum, pe vremea aceea, programele TV se tot scurtau şi, în acelaşi timp, par-că somnul era mai plăcut, decât privitul în televizor.

În câteva cuvinte, am amintit cum se desfăşura o zi de şcoală la bordul lui „Mircea”. Cele relatate mai sus repre-zintă, însă, doar esenţa activităţilor, deoarece multitudinea evenimentelor produse, cu vârf şi îndesat, în cele 24 de ore este greu de cuprins. De exemplu, sâmbata era în program curăţenia generală a navei, la care participa toată lumea, unii cu câr-ca, alţii cu sfaturile şi ordinele. Când temperaturile erau negative, era exclus spălatul punţilor, dar, în rest, această activitate era un rit-ual  cu totul aparte, păstrat cu sfinţenie, prin tradiţia marinăreas-că, la „Mircea”       .

Bricuitul punţilor se facea ast-fel: echipajul era împărţit în trei echipe, una pentru puntea prova+ teuga, a doua echipă pentru pun-tea centru şi a treia pentru puntea pupa+duneta. Nu erau uitate nici punţile cazărmilor.

Apoi, fiecare echipă se aproviziona cu materialele nece-sare: bucăţi de tendă pentru fiecare marinar, perii de ca-pron, cu coadă de înălţimea medie a unui om, raşchete (bu-căţi de lemn cu coadă, ce aveau ataşate lame de cauciuc, pentru îndepărtarea apei), nisip de râu din belşug, adus cu ghiordelele şi furtunuri la fiecare punte, pentru spălare şi clătire cu apă.

Ne aşezam, aliniaţi unul lângă altul, cu genunchii pe punte. Udam tenzile şi apoi aruncam nisipul din ghiordele, în mod, cat de cât, uniform. Şi treceam la frecat, în sus şi în jos, până când porţiunea respectivă devenea galbenă, pre-cum lămâia.

Urma clătitul cu apă din abundenţă, pentru îndepărtarea nisipului, spălatul cu periile de capron şi uscarea, prin înde-părtarea apei cu ajutorul raşchetelor. În urma noastră ră-mânea culoarea sudorii depuse, încununarea unei munci fă-cute cu responsabilitate şi dăruire.

Bricul „Mircea”, fiind o navă reprezentativă a Marinei Mi-litare, se afla, permanent, într-un circuit protocolar şi, din această cauză, echipajul era solicitat permanent: gărzi de onoare, întâmpinări, vizite ale unor delegaţii din ţară sau străine. În afară de faptul că nava trebuia să fie, permanent, într-o perfectă stare de curăţenie, o activitate, la fel de importantă, era modul cum se prezenta echipajul, ţinuta acestuia, îndeosebi. Şi noi am intrat în acest carusel şi, de multe ori, se renunţa la cursurile prevăzute în program, la momentele de relaxare şi odihnă, la învoirile în oraş. Cerin-ţele erau mari din partea conducerii navei şi a Institutului de Marină dar, întotdeauna, noi am răspuns cu responsabilitate şi mândrie, ori de câte ori ni s-a cerut.

Nava era cunoscută şi solicitată şi pentru desfăşurarea unor activităţi ale şcolilor şi grădiniţelor din oraşul Constan-ţa, iar noi eram conştienţi că promovarea valorilor marină-reşti se realizează şi prin astfel de evenimente şi le tratam ca atare.

Continuând cu seria de activităţi specifice, desfăşurate la bordul lui „Mircea”, trebuie să amintim de strângerea, spăla-rea şi depozitarea velelor, parâmelor şi a altor materiale, înainte de venirea anotimpului rece. Toate aceste operaţiuni necesitau timp, răbdare şi multă responsabilitate. Primăva-ra, operaţiunea se derula în sens invers, scoteam velele şi parâmele şi le montam la poziţie. Nici bordajul nu era uitat. Sistematic, executam curăţirea şi piturarea acestuia, cu al-bul sclipitor, atât de cunoscut de toţi care iubesc Nava Şcoa-lă, simbol al Marinei Române.

La arest, la Mangalia

Se încheiase încă o săptămână de învăţământ încărcată la bordul bricului. Sâmbata era aşteptată, pentru activităţile lejere pe care le aveam, dar şi pentru învoirile în Constanţa, unde deja ne facusem prieteni şi prietene, tinere domni-şoare care ne aşteptau cuminţi şi drăgastoase la intrarea în port.

Toamna era încă blândă cu noi şi vremea caldă nu se dădea dusă de la malul mării.

Am servit masa şi apoi am trecut la îmbăiere şi la schim-barea lenjeriei, puse la dispoziţie de sergentul major Vremir Vladimir, plutonierul de companie. Toată lumea se pregătea pentru ieşirea în oraş. Locţiitorul comandantului de compa-nie, locotenentul Aurel Vlăiescu, scrisese şi ştampilase bile-tele de voie, iar, la terminarea programului, îi ordonase lui Vremir ca, la ora stabilită pentru ieşirea în oraş, să ne in-specteze  ţinutele, să ne instruiască şi să ne înmâneze bile-tele de voie. Lui Vremir, proaspăt absovent al şcolii de sub-ofiţeri de intendenţă i se părea că noi îl cam privim de sus şi îl „luăm peste picior”, când era vorba de armată, cultură generală sau comportament în societate. Era el cum era, dar, totuşi, îşi dădea seama de atitudinea noastră, de multe ori ostilă, la îmbăţăşorile lui.

După ce s-a despărţit la schelă de comandantul de com-panie, Vremir a coborât, triumfător, în cazarmă, lovindu-şi cizmele, ostentativ, cu teancul de bilete de voie. Cei mai ne-răbdători erau constănţenii, pentru că ei aşteptau să ajungă acasă, la cei dragi şi să petreacă sfârşitul de săptămână în mijlocul familiilor.

Abia sosit din şcoala de subofiţeri, sergentul major Vre-mir nu avusese când să treacă la ţinuta albastră, de marină, aşa că, defila măreţ, îmbrăcat în kaki, cu cizmele noi, dar mereu prăfuite, cu centura şi diagonala pe trup, de ziceai că este un „mareşal” italian.

Cei care venisem din liceele militare, de la Breaza şi Câmpulung Moldovenesc, eram obişnuiţi cu uniforma lui şi nu eram impresionaţi, iar Vremir, cu toată gândirea lui naivă, realiza asta. Dar, privindu-l cum se manifesta, ne-am dat seama imediat că ne coace ceva, mai ales că zâmbea cu un aer superior. Şi  aşa a şi fost. Ne-a ordonat adunarea  în bordul tribord, iar noi ne-am conformat, venind aşa cum eram echipaţi în acel moment, care îmbrăcat complet, care pe jumătate, dar, în niciun caz, în aceeaşi ţinută, căci nu ştiam ce are de gând cu noi.

„- Aha, faceţi mişto de mine? O să vedeţi voi!...”

O parte dintre noi am ripostat şi i-am spus că, încă sun-tem în timpul liber, iar programul este „de voie”, la fel şi ţi-nuta. Atunci, proaspătul subofiţer a început să scoată flăcări pe nări şi a ordonat să ne echipăm imediat, dacă mai vrem să ieşim în oraş. Eram la mâna lui, aşa că am executat or-dinul şi, pe măsură ce ne echipam, ne ocupam locul în for-maţie. Vremir era deja incoerent. Ne apostrofa şi dădea or-dine cotradictorii, ce nu puteau fi executate. S-a schimbat la faţă şi s-a enervat peste măsură. Apoi şi-a luat cascheta de pe cap, a dat cu ea de punte, iar noi, rând pe rând, l-am lăsat singur şi ne-am îndreptat către dulapuri şi am început să ne dezechipăm. Fiecare şi-a reluat activitatea dinainte. El a ieşit val-vârtej din cazarmă şi, cu mare greutate, din cau-za nervilor, a reuşit să-i relateze ofiţerului de gardă pe navă, plutonierul adjutant Gheorghe Ivan, subofiţerul sanitar al echipajului, ce i se întâmplase jos, cu elevii.

Nea Ivan a coborât la noi să vadă de ce „ne-am răs-culat”, dar ne-a găsit cuminţi, fiecare cu preocupări nor-male, într-o linişte desăvârşită. Adjutantul era cătană bătrâ-nă, trecut prin  multe, şi, după ce ne-a zis căteva cuvinte de reproş, a plecat pe punte, mirosind el că Vremir dăduse do-vadă de totală lipsă de orientare. Acesta a revenit în cazar-mă pentru a-şi pune în aplicare răzbunarea: citea fiecare bi-let de voie, apoi îl rupea bucăţi, aruncându-l pe punte. I-am atras atenţia că hârtiile rupte vor fi lă-sate acolo, să le vadă co-mandantul companiei. Învoirile noastre s-au dus, ca vântul, şi aşa a dispărut şi Vremir, care nu a uitat să-l anunţe pe Ivan că niciun elev nu mai iese în învoire.

Cei mai mulţi dintre noi, supăraţi de cele întâmplate, ne-am conformat situaţiei create de tânărul subofiţer, prea ze-los şi lipsit de tact şi ne-am căutat alte preocupări, ca să ne treacă mai uşor timpul şi să uităm de întâlnirile cu iubitele ce ne aşteptau la ieşirea din port.

Dar, unora dintre noi, cărora sângele tânăr le clocotea în vene, le-a încolţit în minte planul de „evadare” de la bord, pe parâmele de acostare, evitând să fie observaţi de cei a-flaţi în serviciul de zi, postaţi la puntea centru.

Bricul se afla, în acel moment, acostat cu bordul tribord la cheul Gării Maritime. Fiind sâmbătă, dana era liniştită şi ferită de forfota obişnuită a zilelor de lucru. Ideea ieşirii de la bord, pe parâmele de acostare, nu era o invenţie proprie, teoretic, ea fusese dezbătută înaintea noastră, dar nimeni nu o pusese în aplicare, până atunci. Aşa că, 10 dintre noi   s-au hotărât să „încerce marea cu degetul” şi, odată cu lasarea înserării, folosind cele două hublouri de la spălătorul militarilor în termen, aflate în dreptul parâmelor din prova, s-au strecurat, rând pe rând, în afara bordului. Riscul era mare, căci la orice mişcare greşită puteau cădea în apă, între navă şi cheu, lucru deosebit de periculos. Dar, aşa cum îndrăzneţii înving, temerarii noştri au „evadat”, unul câte u-nul, şi s-au pierdut în noapte. Nimeni nu s-a gândit, totuşi, că, la întoarcere, revenirea pe acelaşi traseu era, practic, imposibilă. Manevra de a prinde parâma de pe cheu nu se putea facea, acesta fiind mult mai înalt. Dar ei erau, deja, departe şi nici prin cap nu le trecea asta.

Moş Ivan a mirosit ceva. S-a înfiinţat în cazarmă şi a început ancheta. Adevărul este că o parte dintre noi habar nu aveau de fuga celor 10, mai ales că nici nu concepeau o evadare în acest stil. Pentru a lămuri lucrurile, Moş Ivan a dat adunarea elevilor, la puntea centru. Le-a cerut şefilor de clasă să execute apelul nominal şi să facă o listă cu cei care nu erau de găsit. Ne-am lămurit cu toţii, atunci, că 10 dintre noi fugiseră pe parâmele de acostare şi că au riscat mult. Moş Ivan şi serviciile lui au intrat în alarmă şi s-au postat în locuri strategice, pe cheu, aşteptând ca „guvizii” să le pice în plasă, atunci cînd reveneau la navă.

Aşa că, rând pe rând, evadaţii au fost reperaţi, recupe-raţi şi trimişi la bord. Un nou apel, alte ordine şi atenţionări pentru ce se va întîmpla a doua zi, după care s-a aşternut li-niştea şi am trecut la hamace.

Conducerile companiei şi a navei nu au stat prea mult să analizeze situaţia gravă, în care se aflau „fugarii”, şi au decis că singura sancţiune, care s-ar cuveni celor 10, era arestul, rămânând să se stabilească unde să se execute acesta.

Autorul moral al acestui eveniment, sergentul major Vremir, şi-a luat şi el „porţia” de muştruluială pentru zelul dovedit şi, cu asta, i s-a dat şi „tălpăşiţa” de la navă. Chiar dacă ar mai fi fost păstrat, de conducerea companiei, cu noi nu ar fi mai avut zile bune.

Şi decizia a fost luată pentru cei 10: fiecăruia căte 10 zile de arest, care se vor executa nu în Institut, ci la Man-galia, la arestul garnizoanei, unde şef era vestitul maior „TUM-BUM”, care se zvonea că nu avea tată, nu avea mamă

Cine erau, totuşi, eroii marii evadări? Sorin Ferendino, Gigi Spandole, Paul Stoica, Vasile Ţigănuş, Nicolae Lefter, Nae Togan, Mihai Udrişte, Ştefan (Lulu) Taran...

În ziua hotărâtă pentru executarea pedepsei, colegii noştri, cu sacii de merinde umpluţi cu ustensilele de igienă personală, s-au ambarcat într-un autobuz şi duşi au fost. Dacă nouă, celor rămaşi la navă, cele 10 zile ni s-au părut o veşnicie, vă închipuiţi cum le-au trăit ei, la Mangalia.

După ispăşirea pedepsei, auto-buzul şcolii i-a debarcat pe dană, în dreptul schelei, pe împricinaţi. Ne aflam la raportul navei şi toţi e-ram pe punte. Impactul a fost total neplăcut, dar asta urmareau şi co-mandanţii noştri: cei 10, plecaţi curaţi, ca scoşi din cutie la Man-galia, arătau jalnic. Ţinutele lor noi, albastre ca marea, erau acum albicioase,  zdrenţuite, iar printre găurile lor se vedeau răni însângerate; sacii de merinde, facuţi praf,  le atârnau pe umeri ca nişte cârpe; beretele, parcă erau călcate în picioare şi se vedea, clar, că fuseseră folosite drept perne. Toţi aveau feţele trase, nebărbierite şi erau în suferinţă fizică. Parcă erau prizonieri de război, veniţi din ţinuturi total ne-ospitaliere.

Această pedeapsă primită de cei 10 ne-a marcat pe toţi, dar cel mai mult pe ei care au fost acolo. Prin urmare, până la absolvirea şcolii, nimeni dintre noi nu a mai facut cunoş-tinţă cu arestul, cu excepţia a doi colegi, care ne-au părăsit după numai doi ani de şcoală.

Prima vacanţă de iarnă: 29 decembrie1972 - 10 ia-nuarie 1973

Viaţa trepindantă de la bordul Navei Şcoală ,,Mircea” a făcut să nu realizăm că sosise vremea primei vacanţe din viaţa de student la marină. Adevărul este că îndeletnicirile zilnice de la navă, altele decât orele de curs, erau diverse, obositoare, dar plăcute. Iar acest lucru ne făcea să par-curgem cu mai multă uşurinţă materiile din programa şco-lară, însuşirea cunoştinţelor facându-se prin imbinarea uti-lului cu plăcutul.

Plecarea în vacanţă s-a făcut din şcoală, drept pentru care, pe 29 decembrie, ne-am despărţit de echipajul lui „Mircea” şi, cu calabalâcul în spate, ne-am îndreptat către „patria mamă”, unde ni s-au întocmit documentele de drum. În consecinţă, am petrecut seara, dinaintea plecării, în clasa noastră, de la parterul clădirii, unde erau şi dormitoarele. Am cântat, am recitat şi ne-am exprimat bucuria plecării a-casă. Colegii noştri din Constanţa erau privilegiaţi. Ei, deja, erau acasă de dimineaţă. Din spirit camaraderesc, însă, în aceeaşi zi, după amiază, o parte dintre ei au revenit în şcoa-lă, îmbracaţi civil, ca să ne ureze „la mulţi ani”, pentru noul an ce urma să vină.

Ne aşteptam la o vacanţă cu multă zapadă. Deja, în Constanţa ninsese şi era destul de frig. Asta nu putea decât să ne bucure, deşi zilele ce urmau să le peterecem cu cei dragi erau puţine. Ne gândeam cât de mândri urma să fim, îmbracaţi în ţinuta de marină, atât de frumoasă şi de ad-mirată, mai ales că, majoritatea dintre noi, eram din zone unde această uniformă era mai puţin cunoscută. Apoi, mai aveam un atu, eram studenţi marinari, viitori ofiţeri de ma-rină şi eram îmbarcaţi, deja, la bordul navei amiral al Mari-nei Militare, bricul „Mircea”.

Cu colegii mai mari, din anul IV, împărţeam acelaşi dor-mitor. Erau, şi ei, în febra pregătrilor pentru plecarea în ultima lor vacanţă de iarnă, ca elevi. Îşi etalau, cu mândrie, mantalele vechilor uniforme, care aveau mai mulţi nasturi metalici şi erau şi diferite, la culoare, faţă de-ale noastre. De asemenea, peste stemele consacrate ale caschetelor, fiecare avea aşa zisul „crab”, un model de stemă de marină, confecţionat în oraşul Constanţa, în atelierele specializate, reprezentând, de fapt, însemnul specific al Marinei Comerciale. După ce ieşeau pe poarta şcolii, băieţii îşi scoteau emblema regulamentară şi o ata-şau pe cea brodată, fixând-o cu grijă, cu acele deja pregătite.

Plecarea în vacanţă era un a-devărat ritual, iar noi, privindu-i pe cei mai mari, cu admiraţie, îl trăiam la maximă intensitate. De-sigur, cea mai mare parte dintre noi au copiat comportamentul celor care erau atunci anul IV, ei fiind şablonul după care ne-am ghidat şi ne-am format ca viitori lupi de mare.

La mulţi ani, 1973! „Pufoşii” de anul I au trecut cu bine în noul an, cu bucurie şi speranţă. Aşa înclin să cred că a fost pentru fiecare dintre noi, în colţişorul său de ţară, unde a petrecut prima vacanţă din viaţa de marinar.

Din nou la şcoală: 11 ianuarie -12 iunie 1973

Am început semestrul II de învăţământ tot la bordul lui „Mircea”. Nu puteam decât să ne bucurăm, deoarece scă-pam de aerul de cazarmă, din şcoală, şi de aglomeraţia de acolo. Viaţa de la navă ne făcea independenţi şi ne educa în spirit marinăresc. Simţeam că, deja, le eram superiori celor din anii II şi III, din acest punct de vedere şi, de câte ori aveam prilejul să ajungem în şcoală, pentru activităţile de laborator sau cele sportive, vedeam invidia din ochii lor.

În cea mai mare parte, materiile din semestrul II erau aceleaşi. Toate erau accesibile şi plăcute cu excepţia mate-maticilor speciale, care ne dădeau în continuare bătăi de cap.

Orele de curs se desfăşurau atât la bord, cât şi în şcoală. Acolo, aveam parte de adunări de partid, activităţi cultural-sportive, participare la formaţia corală a Institutului, care a obţinut rezulatate meritorii în anii 1972-1973.

La navă, normalitatea era cuvîntul de ordine. Fără ne-prevăzut, fără surprise. Acum eram membri deplini ai echi-pajului, integraţi perfect, apreciaţi de comanda navei.

După o vreme, iarna a dat semne de oboseală, lăsând locul unor zile mai lungi şi mai blânde, umede, dar mai puţin reci. Se întrezărea o primăvară timpurie. Asta însemna şi o intensificare a eforturilor noastre, deoarece, în afara stu-diului şi pregătirii pentru examene, aveam şi sarcini pentru scoaterea de la iernat a tuturor materialelor, depozitate în toamnă, pentru armarea arboradei navei şi pregătirea ei pentru navigaţia cu vele.

Apoi, o parte dintre noi, eram componenţi ai lotului şcolii pentru spartachiada militară, care se desfăşura la Sibiu, în fiecare an, în cadrul Şcolii de Ofiţeri Activi de Infanterie. Lotul nostru era format, în cea mai mare parte, din elevi, de anul I si II, de la cele două secţii ale şcolii: militară şi civilă.

Alţi colegi faceau parte din corul Institutului de Marină, ce participa la „Cântarea României”, etapa pe M.Ap.N. şi un-de erau prezente formaţiile corale ale tuturor şcolilor milita-re din ţară.

Practica de vară. Palazu Mare: iunie-august 1973

Perioada de studiu şi examenele de la sfârşitul anului I se încheiase, cu brio, pentru mulţi dintre noi. Nu puteam vorbi de un procentaj maxim, deoarece electrotehnica „do-borâse” pe unii colegi, care s-au ales cu câte o restanţă. Dar nu ne mai păsa, pentru că fusesem anunţaţi să ne pregătim sacii de marinar, cu tot ceea ce era necesar pentru o pe-rioadă de aproximativ trei luni. Urma să facem practică de vară la Staţiunea de Pregătire Marinărească (SPM), de la Palazu Mare, pe malul lacului Siutghiol.

Cu trup şi suflet, am trecut la împachetarea materialelor şi a întregului echipamentului, pe care îl aveam la navă, în vederea transportării lor în şcoală şi depozitării în magaziile companiei. La bord nu puteam lăsa nimic. Cazărmile trebuia să rămână aşa cum le găsisem, adică libere, curate, în e-ventualitatea ocupării lor de alţii, ca noi.

Autobuzul, ce avea menirea să ne ducă în şcoală, s-a dovedit neîncăpător, aşa că, a mai fost trimis şi un camion în care am încărcat bibliografia,  adunată pe parcursul se-mestrului II de studio, şi care trebuia predată, spre a folosi şi generaţiilor de după noi. Noi eram acum, deja, în anul II.

Şcoala era aproape pustie. Colegii din anii mai mari ple-caseră, şi ei, în locurile de executarea practicii, în confor-mitate cu programa de învăţământ. Numai cei din anul IV, acei băieţi minunaţi, veseli şi exuberanţi aşteptau cu ne-răbdare examenele de sfârşit de şcoală şi înaintarea la gra-dul de locotenet de marină. Îi priveam cu invidie şi ne bucu-ram, alături de ei, de clipele pe care le trăiam, gândindu-ne la momentele când vom fi şi noi ca ei.

Am depus materialele, am predat tot ce trebuia predat la  magazii, asigurându-ne că în sacii de marinar nu a rămas decât strictul necesar. Pe lângă echipamentul propriu-zis, fie-care şi-a ridicat armamentul individual: pistolul mitralie-ră, masca contra gazelor şi lopata mică de infanterie. Nu prea realizam la ce ne-ar fi putut folosi, dar am aflat mai târziu, pe parcursul zilelor de practică. Eram gata de ple-care. Nu ştiam nimic despre Palazu Mare sau despre lacul Siutghiol, dar acolo am stat trei luni pentru a deprinde măiestria şi îndemânarea de marinar.

La poarta Staţiunii de Pregătrire Marinărească ne aştepta  comandantul acesteia, căpitanul de rangul 2 Păsărin, îm-preună cu toţi cei care lucrau în unitate şi prima impresie a fost că am ajuns într-o mică deltă. De la aceşti oameni mi-nunaţi am reuşit să aflăm multe despre staţiune şi despre ce aveam la dispoziţie pentru pregătirea marinărească. Am făcut cunoştinţă cu viitorii instructor, dar şi cu noul coman-dant al companiei, căpitanul de rangul 3 Simion Moraru. El ne-a dirijat spre dormitoare, unde ne-am debarasat de toate materialele şi am depus armamentul în rastele. Totul a de-curs normal. Apoi, am fost adunaţi pe platoul din faţa sălii de mese şi ni s-a prezentat programul zilnic al practicii, ser-viciile pe care urma să le executăm, dar şi lectorii de prac-tică, pe specialităţi.

Iată şi programul de practică:

- Marinărie: trasul la rame în bărci de 10+1 şi 2+1; ca-notaj; ambarcaţiuni cu vele; schi nautic; semnale cu sifleea; conducerea ambarcaţiunilor cu motor;

- Lucrări de matelotaj: noduri marinăreşti; preşuri (urşi) de intrare; baloane de acostare; împletituri diferite.

- Mijloace de transmisiuni: codul „Morse” şi eclipsă; co-dul de pavilioane braţe; paviloane de saulă; codul naţional şi internaţional de semnale. 

Mai era în plan un marş de instrucţie, cu bărcile de 10 +1, la sfârşitul perioadei de practică. Deplasarea pe mare se făcea din portul Tomis (unde urmau a fi aduse ambarcaţi-unile)  către Baia Mamaia, Portul Midia, Zona Vadu, Gura Portiţei.

În perioada practicii am executat următoarele servicii: sergent de serviciu pe companie, sergent de serviciu pe bu-cătărie, grupă de serviciu la alimente, plantoane la dormi-toare, plantoane la ambarcaţiuni, observatori în foişorul pentru dirijarea ambarcaţiunilor aflate pe lac, situat în par-tea de est a staţiunii, chiar pe malul lacului. Cu ajutorul bi-noclului, se urmăreau activităţile de pe lac, atunci când se faceau antrenamente cu bărcile cu rame sau vele.

Învoirile erau după programul consacrat, adică sâmbăta şi duminica. Pentru aceasta, am purtat tratative direct cu comandantul şcolii din acea perioadă, contraamiralul Anghel Petru. Timpul necesar pentru a ajunge în Constanţa era des-tul de mare, iar autobuzele circulau mai rar. Dacă învoirea ni se acorda numai sâmbăta sau duminica, după amiază, însemna ca cea mai mare parte a ei să o consumăm pe de-plasarea la Constanţa şi revenirea la Palazu. Aşa că, am ob-ţinut aprobarea ca ora pentru întoarcerea din învoire să fie nu 20.00, ci 23.30.

Pe perioada de practică, am avut alături de noi o serie de instructori deosebiţi, foarte buni specialişti în domeniile lor, unii chiar maeştri emeriţi ai sportului. Tot ceea ce am învăţat de la ei ne-a fost de un real folos în profesie, în ac-tivitatea de la bordul navelor de luptă. Să-i amintim pe:

- căpitanul de rangul 2 Gheorghe Păsărin - comandantul staţiunii;

- căpitanul de rangul 3 Simion Muraru - comandantul companiei;

- căpitanul de rangul 2 Nicolae Nicolae, poreclit „Piratul”, - marinărie şi conducere ambarcaţiuni;

- maistru militar clasa a II-a Nicolae Calcan – ambarca-ţiuni cu vele şi canotaj;

- maistru militar clasa I Ştefănescu (un veterean de pe distrugătoare) - instructor de matelotaj şi lucrări marină-reşti;

- salariat civil Buga – am-barcaţiuni cu vele şi canotaj;

-căpitanul de rangul 3 Vasile Herţug - instructor pen-tru transmisiuni şi comunicaţii.

Mulţumirile şi întreaga noastră gratitudine pentru a-ceşti oameni minunaţi, care, cu multă dăruire şi responsa-bilitate, ne-au învăţat tot ce ştiau ei mai bine, meseria de marinar!

Staţiunea de Pregătire Marinărească dispunea de o bază materială bogată, ce consta în ambarcaţiuni spor-tive şi de agrement, pe care le puteam folosi din plin, în fiecare zi. Pentru canotaj, existau schifuri simple şi duble, cu o singură ramă de trăgător sau cu câte două, caiace şi canoe de simplu (o persoană) sau două, care se puneau în mişcare cu ajutorul padelelor şi pagaielor. Existau şi canoe mari, de 10 trăgători, pe care le-am folosit intens, făcând concursuri între echipaje. Ambarcaţiunile cu vele ne stăteau la dispoziţie într-o gamă variată, de la veliere, cu lungimi de 2,30 m. până la cele de 5 m., cu derivoare rabatabile, un singur catarg şi două vele - vela „randă” şi vela „foc”. Erau o iolă olimpică, bărci „fin”, FD-uri (Flying Dutchman), snipe-uri şi star-uri. Schifurile, caiacele şi canoele, după folosire, erau urcate pe mal, aşezate pe cavaleţi şi poziţionate într-o or-dine firească, aproape de lac. Ambarcaţiunile cu vele stăteau cuminţi pe luciul apei, legate la geamandurile special pla-sate, în funcţie de mărimea lor. Ca să puteam ajunge la ele, foloseam o barcă pui, cu doua vâsle, care era de serviciu permanent.

Încă de la începutul practicii ni s-a repartizat, funcţie de preferinţe şi de indicaţiile instructorilor, câte o ambarcaţiune de care să răspundem şi cu care să ne antrenăm în orele destinate acestui scop, conform programului de pregătire.

În fiecare dimineaţă, după activităţile obişnuite, serviciile îşi preluau atribuţiile de la predecesori, iar ceilalţi începeam antrenamentele, conform planului. Ţinuta, pentru ziua res-pectivă, era anunţată prin staţia de radioamplificare de către ofiţerul de serviciu. Idiferent de ce urma în program, ne bucuram, ca nişte copii, de tot ceea ce ni se prezenta, de tot ceea ce era nou şi interesant. Niciodată, nu am putut spune că ne plictisim şi fiecare zi era pe cât de obositoare, pe atât de plăcută. Deliciul suprem erau deplasările pe lac cu am-barcaţiunile cu vele. În scurtă vreme puteam spune că fă-ceam corp comun cu bărcile, iar soarele, vântul blând şi apa erau mediul în care ne simţeam perfect. De multe ori am fost tentaţi să ne aruncăm în apă şi să facem o baie, numai că interdicţia era totală. La sosirea în SPM am semnat, cu toţii, pentru a lua cunoştinţă de faptul că scăldatul este in-terzis şi asta din cauze obiective: apa lacului Siutghiol era plină de plante acvatice, care nu permiteau înotul, nici pen-tru cei mai instruiţi înotători. În plus exista posibilitatea con-tactării unor boli de piele, de care nu mai puteai scăpa toată viaţa.

Dar, cu toate acestea, vrând-nevrând, tot mai luam con-tactul cu apa. Odată ieşiţi cu  bărcile, mai ales cu cele cu ve-le, ori ne aruncam în apă, în bordul opus observatorului de pe mal, ori, datorită manevrelor greşite, bărcile se răsturnau şi ne trezeam în apă. Mai existau, însă, şi temerari. Pe malul opus se afla staţiunea Mamaia. Dacă pe timpul zilei era cât de cât linişte, odată cu lăsarea înserării, discotecile îşi înce-peau programul, iar muzica bună ajungea până la noi, tre-zindu-ne nostalgii nebănuite. Şi, uite aşa, cu hainele dea-supra capului şi cu încrederea nebună în forţele proprii, unii dintre noi au ajuns şi în Mamaia, deşi distanţa între cele do-uă maluri nu este de neglijat. Tentaţiile erau mari, iar noi aveam la dispoziţie o sumedenie de mijloace de deplasare pe lacul Siutghiol, dar nu se poate spune că nu am dat dovadă de responsabilitate şi de o cuminţenie de mirat.

Să nu vă închipuiţi, totuşi, că am fost nişte uşi de bi-serică pe toată perioada practicii. Am facut multe năzbâtii, mai mari sau mai mici,  dar pe care le-am ştiut  doar noi. Totul era bine când se termina cu bine. Iar cei care faceau serviciul pe unitate, mai lăsau de la ei, mai ales că nu le cre-eam probleme, care să-i aducă în atenţia comandantului staţiunii.

Cu barca de 10+1

La Palazu am facut pregătirea pe două modele de bărci de 10+1 şi anume, modelul „Reghin”,ca-re avea filele din lemn suprapuse, una peste alta, şi furcheţi şi modelul „Mircea”, din mahon, cu dame pentru manevra ramelor.

Reghin - urile erau mai solide, ţineau mai bine marea, iar ramele,  puse în furcheţi, ne permiteau  să le  ţinem  tot

timpul pe poziţie, indiferent de înălţimea valului. Mahoanele de la „Mircea” erau mai suple, mai uşoare şi „dădeau bine” la o primă privire, dar, pe mare, erau mai greu de mane-vrat, fiind instabile şi mai uşor purtate de vânt, de o parte şi de alta a valului. Ramele, aflate în dame, ieşeau, mai me-reu, de la poziţie şi ne creau probleme în propulsarea băr-cilor. Adevărul este că, mai toată vara, ne antrenasem pe Reghine si depusesem mult efort să le stăpânim, iar când ne-au fost aduse bijuteriile de la „Mircea”, ni se păreau jucă-rii. Dar asta doar atunci, când marea era calmă, cu valuri mici şi lungi.

Seria antrenamentelor  cu aceste tipuri de  ambarcaţiuni

am continuat-o în pa-ralel, pentru că aşa erau ordinele de sus. În permanenţă, fieca-re clasă avea câte un echipaj pregătit, apt să participe la între-cerea cu cealaltă. Cei care nu făcea parte  din echipajul bărcilor de 10+1, erau  cu-prinşi în lotul de ca-notaj sau în cel de ambarcaţiuni cu vele.

Ne pregăteam, asiduu, pentru marşul de instrucţie cu bărcile de 10+1, de la sfârşitul practicii de vară. Instructorii noştri, încă, nu erau hotărâţi cu ce tip de barcă să pornim pe mare. Itinerarul era destul de dificil, din mai multe puncte de vedere: distanţa de parcurs, curenţii din zonă, condiţiile hidrometeorologice din perioada respectivă. Un cuvât de spus urma să avem şi noi, deoarece noi eram motoarele bărcilor. Indiferent, însă, care ar fi fost decizia, noi eram pregătiţi.

Funeralii la Cimitirul Ghencea

Pe 4 iulie 1973, comandantul companiei, căpitanul de rangul 3 Muraru ne-a adunat pentru un anunţ important. Ni s-a adus la cunoştinţă că viceamiralul Grigore Marteş, co-mandantul Marinei Militare din 1963, a decedat într-un ac-cident rutier.

Noi nu avusesem prilejul să-l cunoaştem, fiind de abia în anul I, dar, cu toţii, auzisem despre  Marteş numai lucruri frumoase. Vestea a adus tristeţe în rândurile noastre, de-oarece Marina Militară şi ţara pierdeau o personalitate de prim rang. Între timp, şi-au făcut apariţia mai  mulţi ofiţeri din conducerea şcolii. Am fost inspectaţi, măsuraţi, întrebaţi dacă avem probleme de sănătate sau alte indispoziţii, pen-tru că urma să participăm la o misiune importantă, în afara Constanţei. Nici prin cap nu ne trecea despre ce era vorba. Am fost aleşi 30 dintre noi. Ceilalţi, au plecat la programul ordonat.

Au urmat căteva ordine scurte: vă pregătiţi ţinuta albă, de oraş, vă curăţaţi armamentul, să arătaţi exemplar, pen-tru că veţi face parte din garda de onoare pentru desfăşu-rarea ceremonialului religios ce se va avea loc la Cimitirul Ghencea, din Bucureşti. Cel care a primit comanda subuni-tăţii, destinate pentru ceremonial, era căpitanul de rangul 2 Lucian Pană, un personaj nu prea cunoscut de noi, dar, din cele aflate de la colegii mai mari, era un tip sever, care cerea ordine şi disciplină subordonaţilor săi. Am constituit un bloc compact de elevi şi am trecut, imediat, la un program intensiv de mânuire a armelor. Pană ne făcea observaţii, du-pă observaţii. Noroc că aveam, cu toţii, o bună pregătire fizică, de la trasul la rame, şi ne dădeam seama de impor-tanţa momentului.

De la Constanţa la Bucureşti am fost transportaţi cu tre-nul şi am ajuns la destinaţie în dimineaţa unei zile ce se anunţa deosebit de caldă. Am fost preluaţi, de la gară, de cei de la Regimentul de Gardă,  atunci dislocat pe strada Ho şi Min.

Am trecut la recălcarea ţinutelor, care se cam şifonase pe timpul transportului, gazdele ajutându-ne pentru asta. Ni s-a anunţat şi ţinuta ce trebuia pregătită: pantalon bleuma-rin, tunica albă, închisă la gât, cascheta albă şi pistolul mitralieră.

Din respect pentru Marină, colonelul Onişor, comandan-tul regimentului, a ordonat armatei de croitori să se prezinte la dormitorul în care eram cazaţi şi să ne ajute la călcarea ţinutelor. Astfel, singura noastră obligaţie era să punem pe umeraşe hainele aranjate de croitori, pentru a rămâne im-pecabile.

A doua zi, dimineaţa, am primit ordinul să ne echipăm. Încercasem să mâncăm ceva, dar nimeni nu avea chef. Ne-am urcat într-un autobuz şi ne-am îndreptat către Ghencea. Am remarcat că, din motive necunoscute nouă, căpitanul de rangul 2 Pană devenise deosebit de comunicativ şi aborda-bil. Până la terminarea şcolii, pentru noi, Pană aşa a rămas: diplomat, corect, un bun comandant, care ştia să lucreze cu tineri ca noi. 

Am fost plasaţi pe o alee a cimitirului, străjuită de nişte brazi frumoşi, alături de militarii din regimentul de gardă. Se întâmpla asta cam pe la ora 10.00. Eram trei plutoane şi arătam impecabili, în poziţie de repaus, cu armele la picior, gata pentru desfăşurarea ceremonialului. Soarele începuse să dogorească şi, odată cu asta, transpiraţia a început să curgă pe noi. Prin faţa noastră se perindau tot felul de per-sonaje, civile şi militare, şi ochii lor parcă ne inspectau, dar ne şi admirau. Pe la ora 12.00 au apărut oficialităţile din conducerea Marelui Stat Major şi au urmat comenzile scurte pentru începerea ceremonialului: „V-aliniaţi! Drepţi! Pentru onor înainte, prezentaţi arm’!”.

Am executat, automat, mişcările ordonate şi am rămas, cu armele în prezentare, destul timp ca să simţim dureri în braţe. Militarilor din regimentul de gardă le era mai uşor, pentru că armele lor erau fixate, printr-un truc ingenios, cu nişte cârlige de sârmă puse la centură şi puteau sta aşa ore întregi. Începeam să mulţumim, în gând,  instructorilor de la bărcile cu rame, pentru că nu ne-au dat pace în orele de pregătire de la Palazu. Cel mai mare chin rămânea, totuşi, şiroaiele de transpiraţie, care, deja, pătau bluzele în spate şi pantalonii între picioare.

Am stat aşa, ca nişte statui, stoici şi hotărâţi, mult timp. Începuseră să se înmoaie şi cei din regimentul de gardă, aşa că, unul câte unul, erau scoşi din formaţie şi înlocuiţi. La sal-vele de salut, s-a întâmplat un mic incident. Conform ordi-nelor iniţiale, salvele trebuiau trase de marinari, dar colone-lul Onişor a decis să ne scutească pe noi de aşa ceva şi sarcina să fie preluată de militarii săi. Poate din cauza căl-durii, salvele trase de plutonul regimentului au fost nişte ră-păituri repetate, fapt ce a contrariat asistenţa, iar pe noi ne-a făcut să credem că puteam executa mult mai bine, decât ei.

Apoi, câteva ordine scurte şi ceremonialul s-a terminat. Ni s-a mulţumit, din partea conducerii Marinei şi a Marelui Stat Major al Armatei, pentru modul în care ne-am îndeplinit misiunea. Am părăsit, în linişte, cimitirul şi ne-am urcat în autobuzul pus la dispoziţie, pentru a reveni în unitate. Am servit masa, dar nu a fost pe placul nostru: o varză călită, nefiartă şi fără niciun gust.

Am ieşit din sala de mese şi am descoperit un spectacol interesant: militarii, din plutoanele ce participase cu noi la ceremonial, împreună cu comandanţii lor, faceau instrucţie disciplinară, după ce, în prealabil, veniseră pe jos până în unitate.

Nu ne-a picat prea bi-ne măsura asta şi, prin comandanţii noştri, ne-am exprimat dezacordul pen-tru ceea ce se întâmpla. Nu ştiu dacă asta i-a facut, pe cei ce ordonase instrucţia, să se oprească, dar, cât timp am mai rămas prin acea unitate, a fost linişte.

Am fost lăsaţi să hoinărim prin Bucureşti, până seara. Ne-am po-tolit foamea şi setea prin câteva locaţii ale oraşului şi ne-am deco-nectat de la evenimen-tul la care participasem în acea zi. În acceleratul de noapte, către Con-stanţa, ni se rezervase o jumătate din ultimul vagon al trenului, deoarece aveam ar-mamentul asupra noastră şi nu trebuia să atragem atenţia. Nu ne-a deranjat asta, pentru că singurul gând, al fiecăruia dintre noi, era să treacă la somn, într-un tren supraglomerat de turişti, dornici să ajungă la mare. Asta nu i-a împiedicat pe câţiva colegi să acosteze nişte ardelence, focoase şi îndrăzneţe, care le-au cerut să le primească în compar-timentele rezervate nouă. Şi pentru că, de fapt, vagonul era de tip „bou-vagon” , cu arde-lencele printre noi, nu s-a mai putut dormi toată noaptea până la Constanţa.

Surpriza – Tropaeum Tra-iani

O dimineaţă frumoasă de iulie. După ce  am servit masa s-a anunţat adunarea pe platoul din faţa sălii de mese, lucru mai puţin obişnuit, mai ales că era duminică. Comandantul compa-niei, căpitanul de rangul 3 Mu-raru, zis „Ţâru”, ne-a anunţat că trebuie să ne echipăm ra-pid în ţinuta de oraş, pentru că, la ora 09.00 vom pleca într-o excursie, la Adamclisi. Eram bucuroşi pentru surpriza ofe-rită şi echiparea a durat mai puţin decât la alarmă.

Adamclisi este comuna din sud-estul judeţului, aflată la 85 km. de Constanţa, care adăposteşte importante vestigii ale trecerii legiunilor romane prin această zonă, în drumul lor de cucerire şi extindere a imperiului. Pe durata depla-sării, Muraru a încercat să ne prezinte câte ceva despre lo-curile prin care treceam dar, după un timp, tăcerea noastră l-a dezarmat şi i-a căşunat pe şoferul nostru, nea Baciu, un om blând şi plăcut. Mistuiţi de căldură din maşină şi de pra-ful ce pătrundea prin toate crăpăturile rablei lui nea Baciu, priveam, dezamăgiţi, peisajul dobrogean, pustiu şi pietros, neinteresant ca aspect. Ici, colo, peisajul arid contrasta cu loturile de porumb şi floarea soarelui, udate de sute  de as-persoare. Acestea semănau cu nişte oaze de verdeaţă, plă-cute privirii şi, parcă, ne mai răcoreau şi alungau monotonia drumului. Am trecut prin câteva localităţi curăţele: Valul Traian, Ciocârlia, Cobadin, Deleni. Ne-a impresionat, în pri-mul rând, gardurile din piatră ale locuinţelor, ca nişte ves-tigii ale unor ziduri masive de cetăţi, nu prea înalte, atât cât să nu intre animalele de pe stradă. Nu exista curte în care să nu fie un măgar, câteva oi, porci, raţe şi gâşte. În rest, mult praf şi ne închipuiam cât de dezolant putea să fie după o ploaie.

Am ajuns la des-tinaţia noastră. Locul istoric care ne-a apă-rut în faţă era fasci-nant. Perimetrul era împrejmuit cu un gard din plasă de sâr-mă, vopsit în verde, iar în interior iarba e-ra cosită proaspăt şi stropită, pentru a se menţine mereu verde. Două alei porneau către obiectiv, aproape de drumul principal. La intrare, pe partea din dreapta, era o construcţie bine realizată, de unde ne zâmbea, cu amabilitate, o doam-nă care vindea bilete de intrare şi suveniruri. Mausoleul  era o grămadă de bolovani, având, de jur-împrejur, alte pietre tocite şi înegrite de vreme. Doamna cea zâmbitoare s-a apropiat de noi, a luat un aer sobru şi, încărcată de im-portanţa obiectivului, a început un discurs puţin cam pom-pos, având în vedere că era vorba despre nişte pietre. Dar pe măsură ce ghidul îşi făcea prezentarea, dialogul nostru cu pietrele tăcute se intensifica. Aşa am aflat că, după ce în anul 102, trupele împăratului Traian au reuşit cu greu să obţină victoria asupra dacilor, în 109, Traian a poruncit să se ridice un monumet închinat acestui eveniment. Scenele de luptă reprezentau atât vitejia romanilor, dar şi dârzenia dacilor lui Decebal şi au fost sculptate în basoreliefuri pe blocuri mari de piatră, numite „metope”. În apropierea mo-numentului, mai erau două mărturii ale vremurilor respec-tive: mausoleul unui ofiţer roman, căzut în luptă şi altarul, înălţat din porunca lui Traian.

Cele  auzite şi vazute parcă ne-au pătruns  în inimă. Am aflat că în zonă mai există şi alte vestigii romane. Bunăoară, o colină, nu departe de monumentul lui  Traian, unde a fost una dintre cele mai mari aşezări civile din Dobrogea, locuită de foştii combatanţi ai luptelor daco-romane.

Cu o încărcătură emoţională deosebită, aşa s-a încheiat încă o zi din viaţa de cadet de şcoală navală şi trebuia să recunoaştem că sunt foarte multe zone deosebite în ţara noastră pe care nu le cunoşteam.

5 august 1973. Ziua Marinei Române

Începând cu anul 1955, conducerea de atunci a Ro-mâniei a decis ca Ziua Marinei să fie sărbătorită în prima du-minică din luna august, pentru a elimina orice suspiciune de natură religioasă, avand în vedere că, până la acea dată, evenimentul se sărbătorea pe 15 august, de Sf. Maria.

Pentru acest eveni-ment important, la Pa-lazu s-a pregătit un lot, destul de mare, cu toa-te tipurile de ambarca-ţiuni pe care ne antre-nasem. Astfel, au fost deplasate la Mangalia schifurile simple şi du-ble, caiacele simple si duble, iolele, snipe-urile şi fin-urile, precum şi o echipă de schi nautic, ce urma să primească cele necesare de la Staţiunea de Practică Ma-rinărească din Mangalia. Toţi, eram cuprinşi în acest lot şi, cu câteva zile înainte de data de 5 august, am ambarcat materialele în camioane, le-am amarat cu spirit de răspun-dere şi am pornit către sudul litoralului, acolo unde marina era peste tot la ea acasă, Mangalia.

Am poposit, cu tot ce aveam, pe un loc viran, plin de pietre şi mărăcini, chiar în zona în care avanportul Mangalia se deschidea către podul mobil. Pe malul opus se aflau, de-ja, aliniate navele mili-tare, piturate proaspăt în culoarea gri metalic. Ne gândeam, cu emo-ţie, că peste puţină vreme o să trăim şi noi evenimentele, postaţi pe punţile acestor na-ve, ca navigatori şi specialişti de marină.

Am aşezat tabăra exact la marginea apei. Şeful misiunii noastre era căpitanul de rangul 3 Mihai Spălăţelu, lector de educaţie fizică în şcoa-la navală, care a ordonat, în amănunţime, unde să fie aşezate fiecare dintre ambarcaţiuni, puse pe cavaleţii corespunzători.Lângă acestea au fost ridicate corturile, în care am petrecut mai bine de 4 zile. S-au stabilit serviciile ce se vor executa în tabăra proaspăt instalată şi locul de unde ne pu-team aproviziona cu apă potabilă şi hrană. Zilnic, executam câte două antrenamente, unul dimineaţa şi celălalt după amiaza. Toate activităţile, de pe lac şi de pe chei, erau con-duse de către cei ce coordonau pregătirea evenimentului, aflaţi pe nava bază „Ialomiţa”, ce aparţinea Divizionului 133 Vedete Purtătoare de Rachete, „pumnul de fier” al Marinei Militare Române.

Vremea era admirabilă; soare, mare, turişti curioşi, iar noi ne făceam conştiincioşi antrenamentele, chiar dacă erau chinuitoare şi epuizante. Când ceva nu ieşea, aşa cum ar fi trebuit, exerciţiile se reluau, la ordinul celor care conduceau dispozitivul. Cei care nu erau de serviciu, în tabără, se îm-barcau în autobuzul lui nea Baciu şi se deplasau la Palazu Mare, la masa de seară şi la odihnă. Deşi eram antrenaţi şi toţi cu o condiţie fizică bună, zilele de antrenament, dar mai ales drumul de la Palazu la Mangalia şi înapoi ne solicita din plin şi, marea majoritate, dormeam pe noi în autobuz, atât la dus, cât şi la întors.

Exerciţiile s-au derulat în mod normal până la festivită-ţile din 5 august. În ziua respectivă, vremea era la fel de frumoasă, iar mulţimea de turişti nerăbdători, anunţa un spectacol măreţ şi aşa a şi fost. Ordine scurte, fanfara care îşi făcea datoria, oficialităţi întîmpinate pe cheu erau primele elemente ale spectacolului ce avea să urmeze. O mulţime de ţinute albe, de eghileţi şi stilete luau ochii ce-lor prezenţi, care erau impresionaţi de spec-tacol. La semnalul „Atenţiune!”, mulţimea s-a animat şi mai tare. În tribuna oficială, mi-litarii au luat poziţia „drepţi”, în timp ce comandantul garnizoa-nei a întâmpinat persoana oficială de cel mai înalt grad şi a dat raportul, fapt ce însemna deschiderea festivităţilor. S-a intonat Imnul de Stat al României, după care, comandantul garnizoanei s-a îmbarcat la bordul unei şalupe, pentru a trece în revistă navele aflate în dispozitivul de paradă. La salutul său de felicitare, marinarii aliniaţi pe bordurile navelor răspundeau cu un „ura” prelungit. Imediat, după ce salutul a fost dat tuturor elementelor din dispozitiv şi co-mandantului garnizoanei a urcat la bordul navei bază, at-mosfera a fost cuprinsă de sunete de sirene, explozii de petarde şi fumul  dispozitivelor fumigene. Pe apa lacului se vedea un abur multicolor, din care au apărut, ca nişte nă-luci, bărcile de 10+1, dispuse în jurul unei balene uriaşe. Pe spinarea ei trona, cu tridentul în mână, însuşi zeul Neptun, stăpânul apelor şi idolul nimfelor. Spectacolul era total. Asis-tenţa era vrăjită. Evoluţia ambarcaţiunilor de pe lac era elegantă, simetrică, plină de culoare. Iar noi eram actorii iscusiţi, care ne dovedeam aptitudinile pe oglinda lacului, în-tr-o evoluţie sigură, curată, fâcând volte prin faţa tribunei oficiale. Aplauzele celor prezenţi nu mai conteneau.

Ne-am terminat, cu brio, misiunea şi ne-am aşezat băr-cile pe cavaleţi, după o curăţire prealabilă. Ne aştepta auto-buzul ca să ne ducă la Constanţa, unde urma să luăm masa festivă de prânz şi apoi să plecăm în mult dorita învoire. Mai ales că, părinţii mei au venit special de la Comăneşti, de la 500 km, pentru a asista la sărbătorea Zilei Marinei şi mă aşteptau nerăbdători la poarta unităţii. Alături de ei, m-am simţit deosebit în ziua aceea, dar timpul a zburat ca gândul şi iata-mă prezent la apelul de seară. A urmat stingerea şi visul frumos al unei nopţi minunate de august.

La prima oră, în ziua de luni, am reluat drumul la Man-galia pentru a recupera toate materialele folosite cu ocazia evenimentelor. Dacă ziua de dinainte se dovedise plină de culoare, acum totul era dezolant. Navele se retrăgeau, rând pe rând, din dispozitiv şi, odată cu ele, ne-am încărcat şi noi calabalâcul, luându-ne „tălpăşiţa”, nu înainte de a ne lua ră-mas bun de la avanportul ce ne găzduise câteva zile.

La furat

Era o noapte liniştită,  cu un clar de lună superb, nu adia pic de vânt. Stăteai nemişcat şi simţeai cum îţi curgea tran-spiraţia prin toţi porii, drept pentru care, cel mai bine era să faci ceva. Dar ce se putea face la miezul nopţii ? Asta cred că s-a întrebat şi cel care era de serviciu, la ambarcaţiuni, când a fost luat prin surprindere de apariţia câtorva stafii, în slip şi cu cearşafuri albe pe cap. Stafiile s-au aruncat în bar-ca de 10+1, pentru a pune în aplicare un plan gândit de multă vreme.

În zona Insulei Ovidiu, aflată în mijlocul lacului Siutghiol, pe malul vestic al acesteia, viile pline de rod ale localnicilor le facuseră cu ochiul colegilor noştri, pe timpul antrenamen-telor făcute pe lac. Colegul aflat în serviciu a fost repede lă-murit să participe la expediţia nocturnă şi, aşa, barca, manevrată cu o fineţe deosebită, de astă dată, şi-a luat zborul către insulă. Distanţa era destul de mare, cam o ju-mătate de oră pentru un echipaj complet. Aşa că, cei câţiva colegi de-ai noştri au tras cât pentru 10 şi, în jurul orelor 03.00, ne-am trezit cu ei în hangarul unde ne odihneam cu cearşafurile încărcate de struguri din toate soiurile, care mai de care mai parfumaţi şi mai dulci. Ne-am înfruptat cu ne-saţ, fără a pune întrebări: De unde?, Cum?, Cât? Apoi, ne-am continuat somnul, parcă mai dulce acum, după ce savu-rasem bunătatea de struguri.

Printre cele câteva stafii care au participat la acestă ex-pediţie victorioasă erau şi foştii noştri colegi, Paul Stoica şi Nicu Lefter.

Concurs de mâncat sarmele

Trebuie spus că hrana gătită la bucătăria unităţii era foarte bună. Mai ales că printre cele care se ocupau cu pa-siune de acesta erau bucătaresele din Institutul de Marină, cu multă experienţă şi dragoste de meserie, cum era vestita „tanti Nela” , o adevărată doamnă a bucătăriei româneşti, nelipsită de lângă noi în perioada de practică.

În zilele de învoire, de sâmbătă dimineaţa şi până luni dimineaţa, nu plecam toţi în învoire, din mai multe motive: drumul până în Constanţa era lung, mai ales pentru cei care nu locuiau în oraş, lipsa banilor, serviciile de zi obligatorii sau, pur şi simplu, unii preferau odihna în unitate decât um-blatul, aiurea, prin oraş. În staţiune erau suficiente mijloace de petrecere plăcută a timpului liber, de la simpla leneveală, la baia în lac, pe ascuns, normal. Ne piteam prin stufărişul bogat de pe malul lacului şi ne amuzam de cuplurile de tu-rişti, care se avântau cu bărcile sau hidrobicicletele până aproape de staţiune.

Într-o astfel de zi a pregătit tanti Nela pentru masa de prânz nişte sarmale moldoveneşti, „ca la mama acasă”.  Ma-re parte dintre colegii noştri erau în învoire, aşa că numărul de consumatori era mic. Nu ştiu căruia dintre noi i-a venit ideea concursului de mâncat sarmele. S-au aranjat mesele, s-au desemnat concurenţii şi, bineînţeles, s-au stabilit pre-miile pentru câştigători, care constau tot în sarmale: 10 pentru locul I, 7 pentru locul II şi 5 pentru locul III.

Zis şi facut. Arbitru principal a fost chiar tanti Nela. S-a trecut la fapte. Cinci concu-renţi au început  înfu-lecarea de sarmale, fă-ră pâine, cu lingura, cu furculiţa, cu mâna goală. Şi dăi, şi dăi!… Singura limită impusă a fost doar timpul, stabilit, de comun accord, la o oră. Încă de la început, s-a remarcat, ca fiind hotărât să câştige con-cursul, colegul nostru Gigi Ciucu, alias Eli. Când toţi ceilalţi s-au dat bătuţi, el încă mai băga la sarmale, ajungând la peste 12 bucăţi şi, parcă, mai avea rezerve. Juriul a hotărât să-i acorde premiul I, iar arbitrul principal, tanti Nela i-a pus în castron încă 10 sarmale, pe care i le-a aşezat frumos în faţă. Gigi n-a stat prea mult pe gânduri şi a trecut la devo-rarea premiului, astfel că, după cele 20-25 de găluşte cu carne, spectatorii erau deja îngrijoraţi ca nu cumva concu-rentul câştigător să păţească ceva. Dar totul s-a terminat cu bine şi ne punem întrebarea dacă, astăzi, colegul nostru ar mai fi în stare să repete performanţa. În orice caz, niciunul dintre noi, în cei patru ani de scoală, nu am reuşit să-l întrecem la acest capitol.

Foişorul de observare

În parte de est a unităţii, pe malul lacului, se afla foi-şorul de observare - o construcţie metalică, înaltă, prevăzu-tă cu o platformă din lemn şi un catarg, la care cel aflat în serviciu ridica diferitele semne ale pavilioanelor saulă, pen-tru a transmite comenzi către ambarcaţiunile aflate pe lac, la antrenamente. Activitatea era una de mare importanţă pentru securitatea celor aflaţi în bărci, mai ales că, obligaţia celui aflat în serviciu era de a observa permanent ce se în-tâmplă cu ambarcaţiunile. La rândul lor, conducătorii de băr-ci erau obligaţi să nu iasă din raza de ob-servare a celui aflat în foişor. Între ofiţerul de serviciu şi observa-torul din foişor era o comunicare perma-nentă, vis-à-vis de ce-ea ce se întâmpla pe lac. Serviciul era plă-cut, mai ales că pe lac erau şi o mulţime de fete drăguţe, ce se plimbau cu bărcile sau hidrobicicletele, îmbrăcate lejer. Unele, chiar ne faceau în ciudă, ştiind că nu puteam „mişca în front”. Cel mai im-portant obiect era binoclul, care ne ajuta să observăm cât mai multe şi mai interesante detalii de pe lac. Uite aşa, a-veam momente când uitam rostul nostru acolo şi începeam să visăm, cu ochii deschişi, la frumuseţile vieţii, care, pentru noi, cei îmbrăcaţi în haina militară, nu erau posibile.  Aşa că, ne trezeam la realitate şi ne căutam pe lac propriile ambar-caţiuni. Când se apropia miezul zilei, observaţiile din foişor deveneau şi mai interesante. Barcile şi hidrobicicletele, care intrau în stufăriş, crezând că erau departe de ochii lumii e-rau monitorizate atent. Prin scurte semnale ne anunţam co-legii, aflaţi în zona de acţiune, care treceau la atac. Desigur, nu făceau asta cu violenţă, dar victimele, speriate şi surprin-se asupra faptului, ori o luau la sănătoasa prin stufăriş, ori se aruncau în apă. Şi mai putem spune că niciunul dintre protagoniştii unor astfel de întâmplări nu a avut de suferit, pe toată perioada practicii de la Palazu. Dimpotrivă, după un astfel de moment, colegii noştri se împrieteneau cu victim-mele.

Singurele momente neplăcute ni le cream noi între noi. De pildă, se mai în-tâmpla ca cel ce pre-da serviciul în foişor să ungă ocularele bi-noclului cu cremă neagră. Cel care lua în primire serviciul fără să-şi verifice bi-noclul era victimă si-gură şi devenea obi-ect de amuzament pentru ceilalţi. În aceeaşi idee era şi ungerea balustrăzilor de urcare în foişor, iar cel neatent se alegea cu palmele pline de unsoare, înainte de a-şi lua ser-viciul în primire. Tot pe platforma foişorului se aflau cutiile pentru pavilioane, inscripţionate cu tipul de pavilion ce îl conţinea. Şugubeţii noştri colegi le amestecau, intenţionat, aşa că te trezeai că ridici la catarg un pavilion aiurea, şi, de aici, admonestările de rigoare ale ofiţerului de serviciu. În concluzie, în foişor nu era loc pentru plictiseală şi, oricât de obosit erai, după antrenamentele de tras la rame, acolo ră-mâneai permanent treaz şi cu urechile ciulite.

Sacul

După fiecare masă de seară până la apelul de la sfârşi-tul zilei aveam puţin timp la dispoziţie, pentru siestă. De ce-le mai multe ori, majoritatea dintre noi,  stăteam pe platoul din faţa sălii de mese, acolo unde începeam şi terminam zi-ua de practică. Aşa s-a întâmplat şi într-una din seri, când, ieşind de la masă, am descoperit la ieşire un sac de hârtie. Nu ştiam care este rostul lui acolo. Cert este că, oricine ie-şea din sala de mese îl lua la şuturi şi aşa biata bucată de hârtie zbura de colo-colo. Pe platou, faţă în faţă cu clădirea sălii de mese, mai era o construcţie, lângă zidul căreia erau depozitate lemne. Nu ştiu care dintre noi a înşfăcat un retevei de fag şi l-a introdus în sacul nevinovat, fără ca cei de faţă să observe. Aşa că, la un moment dat, şi-a făcut apariţia în pragul sălii de mese Paul Stoica, zis „Popol”, un gurmand înrăit, de aproape 100 kg., dornic permanent de o porţie în plus şi o bucată mai mare, de se putea. Când a vă-zut sacul, mustaţa i-a zâmbit strengăreşte şi-a luat un avânt sănătos şi a dat cu piciorul. Instantaneu, Popol era pe jos, zvârcolindu-se de durere şi urlând, ca o fiară rănită, înju-rând de toţi sfinţii cunoscuţi şi necunoscuţi.

Noi, cei din jurul lui, eram nedumeriţi total, până când Popol a scos lemnul din sac, l-a aşezat tacticos lângă el, s-a uitat la el şi, apoi, l-a băgat la loc în sacul lăsat la îndemâna celor care ieşeau din sala de mese. Dar scena nu s-a mai repetat şi nu a mai fost nimic amuzant. Cert este că, timp de aproape o săptămână, Popol a umblat cu piciorul banda-jat şi încălţat în papuci. Lovitura i-a afectat serios piciorul, dar nu l-a speriat, căci nu a fost nevoie de gips. Nu am aflat cine a fost autorul farsei, dar mult timp după acest moment, Popol a recunoscut că multe din farsele făcute colegilor i-au aparţinut şi era normal să-i vină şi lui rândul.

Soldatul universal „Gigi-Bigi”

Nu ştiu cum îl chema pe acest militar în termen. Nici nu ne interesa. Pentru  noi el era Gigi-Bigi,  bun la toate şi, mai ales, un şofer bine pregătit în meseria sa. Cu el am efectuat majoritatea transporturilor de materiale. Cu autocamionul lui am transportat ambarcaţiunile la Mangalia, de Ziua Ma-rinei, în portul Tomis, când am plecat în marşul spre Gura Por-tiţei. Ori de câte ori era nevoie de transport, Gigi-Bigi era prezent, fie vreme rea sau bună. Ne obişnuiserăm cu el, permanent între noi, decent, cu un bun simţ controlat şi îl consideram un coleg de-al nostru. Era mândru că făcea armata la marină şi se comporta ca atare. Mereu avea o ţinută fără cusur, doar bereta părea o lipie necres-cută. Dar asta nu conta. Conta omul Gigi-Bigi, pe care nu ştiu cum îl chema, de fapt, şi pe unde poate fi el acum.

Marşul de instrucţie, august 1973

A trecut, aproape fără să ne dăm seama, perioada de practică. Examenele de sfârşit au decurs în cele mai bune condiţii şi cu rezultate meritorii pentru toţi colegii, care s-au străduit să acumuleze cât mai multe cunoştinţe de marină-rie. Acum, la sfârşit de practică, aveam de susţinut exame-nul suprem al verii, marşul de instrucţie, pe mare, cu bărcile de 10+1, o probă a bărbăţiei şi curajului. Ne-am pregătit în cele mai mici amănunte pentru marş, ajutaţi, desigur, de in-structorii noştri şi de conducerea staţiunii. Au fost inventa-riate materialele din compunerea armamentului bărcilor şi au fost stabilite echipajele celor două ambarcaţiuni. Totoda-tă au fost stabilite datele de desfăşurare, traseele şi mijloa-cele de asigurare pe mare, în principal, o şalupă de remor-caj-salvare a divizionului de nave şcoală, aflat în portul Con-stanţa. Cu o zi înainte, materialele şi bărcile au fost tran-sportate în portul Tomis cu camioanele. Acolo s-a constituit o tabără provizorie, un avanpost al expediţiei marine.

A sosit şi data ple-cării. Am ajuns în port cu autobuzul şcolii şi am debarcat pe cheul taberei improvizate. Ni s-au prelucrat itinera-rul, staţionările planificate în mare, perioada de desfăşurare, conducătorii de bărci şi, cel mai important, măsurile de securitate ce trebuiau respectate de către fiecare membru al expediţiei, pe toată perioda activităţii.

Startul a fost amânat câteva ore din cauza condiţiilor meteorologice. Vântul sufla puternic, din nord-est, marea era gradul  2-3, nebulozitatea medie, temperatura destul de scăzută pentru jumătatea lunii august. Condiţii total nefavo-rabile pentru deplasarea pe mare a ambarcaţiunilor cu ra-me. Dar planul era plan şi trebuia respectat.

Până la plecare, în aşteptarea semnalului de start, ne-am permis să ne aprovizionăm cu produse de supravieţuire în condiţii meteo grele, adică, pe lângă hrană rece, câteva sticle cu votcă şi coniac, atat cât să ne ajungă până la prima escală, planificată în portul Midia. „Udătura” nu era permisă în unităţile militare, dar ne-am gândit să căpătăm mai mult curaj în lupta cu marea cea vijelioasă şi am dosit, în spaţiile de sub panourile bărcilor, „proiectilelele” lui Bachus, cu nume de prestigiu în domeniu: Stalinskaya, Russkaya, Drobeta, Ovidiu, Murfatlar, Wiborowa.

În sfârşit, s-a dat semnalul de plecare. Ne gândeam la marea care se mai cuminţise, dar încă vuia. Simţeam îngri-jorarea conducătorilor de bărci, dar nu a-veam de gând să dăm înapoi. Ne-am înfipt, bărbăteşte, în rame şi bărcile s-au îndreptat cu repeziciune spre ie-şirea din portul Tomis. În gura de ieşire ma-rea era montată bine şi a început să ne poarte dintr-o parte în alta. Ni s-a cerut să vâslim cu o cadenţă mai mare pentru a depăşi zona de ieşire, deosebit de periculoasă, deoarece, de o parte şi de alta, erau stabilopozii digurilor, care parcă abia aşteptau să izbească, cu colţii lor, bărcile noastre. Nu era timp de contemplat pei-sajul şi, îndemnaţi de conducătorii de bărci, ne-am înteţit puterile pe rame. După un efort deosebit am reuşit să de-păşim zona periculoasă şi să luăm drum compas către Capul Midia. Ne-am dat seama, încă o dată, că bărcile cu „dame” nu erau cea mai bună alegere. În efortul nostru de  a depăşi zona de ieşire, ramele săltau adesea din dame şi, astfel, se deregla înaintarea bărcilor pe drum drept.

Vâsleam de câteva ore bune şi ne îndepărtasem binişor de coastă, cam la 2-3 Mm. Soarele, zgârcit încă, nu-şi fă-cuse apariţia, iar vântul şi valurile ne chinuiau în continuare, îngreunându-ne deplasarea. Antrenamentele facute pe Siut-ghiol îţi dovedeau acum utilitatea, dar marea ne solicita la maximum şi, parcă, ne turna plumb în muşchii braţelor, care se mişcau, de acum, mecanic.

Bebe Ionescu, maestru de ceremonii, deşi suferea de rău de mare, a simţit moleşeala noastră şi, fără să fie obser-vat, a tras uşor unul din panouri, de unde a scos o licoare întăritoare. Nea Nae Piratul a rămas total surprins şi a vrut iniţial să riposteze. Dar, vâzându-ne privirile pierdute, a ce-dat şi a acceptat să luăm câte o gură de întăritor. Efectul a fost imediat şi necesar. Atmosfera s-a mai destins şi ramele loveau mai sacadat apa mării înspumate. Aproape de prânz am ajuns în baia Mamaia. Soarele nici de astă dată nu vroia să-şi facă apariţia, iar temperatura era deosebit de scăzută pentru acea perioadă. În plus, în zonă ne luptam cu un con-tracurent şi, după două ore de efort, ne-am dat seama că Midia era încă destul de departe. Înaintasem doar câteva sute de metri. Barca a doua a încercat să scape de lupta în-verşunată cu marea ridicând velele. În prima fază, colegii noştri au reuşit, dar, când au ieşit puţin mai la larg, dincolo de protecţia ţărmului, velele au fost sfâşiate de vânt şi ca-targul a cedat. Văzând ce au păţit colegii noştri, am renun-ţat să mai ridicăm velele şi, înţelegând că eforturile sunt za-darnice, am apelat la şalupa de salvare, ce naviga în apro-piere. Am fost luaţi la remorcă şi, de frig, ne-am ghemuit unii în alţii. Dar fără mişcare, parcă frigul îşi făcea de cap şi ne pătrundea prin oasele, şi aşa obosite, după aproape o ju-mătate de zi de tras la rame. Până în Midia am stat remor-caţi de şalupă.

Am tras bărcile pe plajă şi am trecut la debarcarea ma-terialelor şi la instalarea taberei pentru noapte. Ne era foa-me şi când am fost anunţaţi că maşina, ce trebuia să ne aducă mâncarea, a rămas în pană, am început să urlăm, ca hienele în pustiu.

Comandanţii noştri nu au reuşit să ne liniştească, decât atunci când am primit vestea că o altă maşină a preluat hra-na şi urma să ajungă în tabară. Dar, cum un necaz nu vine niciodată singur, am fost anunţaţi că masa nu va ajunge la noi, căci camionul a primt ordinul să se îndrepte către Gura Portiţei, acolo unde era destinaţia noastră finală.  Vă închi-puiţi ce era la gura noastră, vis-à-vis de competenţa unor factori de răspundere din şcoală! Eram abadonaţi pe o plajă pustie, fără hrană, fără apă, fără mijloace de legătură, mai clar, naufragiaţi, la 10 kilometri de Constanţa. Ofiţerii, care erau cu noi, au hotărât să strângem bani şi să trimitem câţi-va colegi la hanul, aflat la 4 kilometri de plajă, Popasul Pes-carilor, în speranţa că vor găsi ceva de mancare. Dar ma-rinarii noştri şi-au întors de pomană buzunarele pe dos, căci nu aveau nici măcar un sfanţ în ele.

Totul era împotiva noastră.

Ne-am decis să facem un foc cu resturile de materiale lemnoase găsite pe plajă şi să încercăm să procedăm ca orice marinar naufragiat, adică să pescuim. Câţiva, dintre noi, au reuşit să strângă ceva bani, măcar pentru o apă mi-nerală şi au plecat spre han, iar restul am trecut la orga-nizarea de război: am aprins focul, am stabilit cine se va o-cupa de întreţinerea lui, am stabilt cine merge la pescuit şi cine să  caute alte vieţuitoare bune de pus pe jar. S-au sta-

bilit plantoanele la bărci.

Seara era deja aproape şi nu mai era timp de pierdut. Uitasem de corturi. Nu fusese nimeni însărcinat cu ridicarea lor, cu gândul doar la ce oare vom reuşi să băgăm în gură, înainte de a trece la somn. Singura binefacere venea, acum, de la foc. Apoi, şi pescarii noştri au avut noroc şi au pus câ-teva fâţe în ghiordele.

Într-un târziu, ne-am aşezat în jurul focului, fiecare cu ceva în mână: câţiva porumbi cruzi, nişte bostani mici şi verzi, cei câţiva peşti prinşi, care erau adunaţi de pe fundul ghiordelului.

A venit şi noaptea, neagră ca smoala. Lumina focului mai dădea o speranţă de viaţă, dar, ceva mai încolo, era un întuneric, de nu-ţi vedeai nici mâna. Ne-am ghemuit, unii în alţii, încercând să uităm de foame. Ne-am amintit că în ghiordel trebuie să mai fie peşte, dar, spre stu-poarea noastră, o cu-mătră de vulpe ne-a luat şi ultima speranţă. Unde să cauţi vulpea pe un aşa întuneric? Şi focul trăgea să moară, aşa că ne-am amintit de un foişor, aflat pe capul digului, un fost post de observare al grănicerilor. Am tras de el în toate păr-ţile până l-am pus la pământ, cu un zgomot care se putea auzi până în Mamaia sat şi în Corbu. Ne-am folosit de parâ-mele de la bărci şi, aşa, am făcut rost de lemne, ca să pu-tem alimenta focul, ce abia mai pâlpâia. Am aşezat bârnele înalte cap la cap şi am făcut o construcţie de forma unui cort, înaltă de câţiva metri. Flăcările au ţâşnit spre înaltul cerului. Am uitat de frig, de foame şi de sete. Am încins o horă dacică în jurul lui şi am început să răcnim, din toate puterile, cât ne ţinea gura. Era un spectacol apocaliptic, cu care i-am înspăimântat şi pe instructorii noştri, aflaţi la han să se încălzească cu altceva, decât cu focul. Nici ei nu au a-vut noroc cu mâncarea, deoarece, la han, nu se găsea decât nişte peşte sărat şi ceva pâine. Aşa că, au ieşit în uşa hanu-lui, împreună cu alţi câţiva pescari localnici, care erau total nedumeriţi. De unde putea să vină acele strigăte animalice şi de unde un foc aşa de mare, pe o plajă pustie, unde ni-sipul era atotputernic? Prin capul instructorilor au trecut tot felul de idei, care mai de care mai năstruşnice. Credeau că, de atâta foame şi sete, ne-au fost luate minţile şi am dat foc la bărci. De abia când au ajuns în tabară, s-au dumirit des-pre ce se întâmplase. După o vreme, s-au isprăvit şi lemnele şi puterea noastră de a mai striga, aşa că ne-am aşezat, fiecare, pe unde am nimerit, cât mai aproape de foc, să tra-gem un pui de somn.

Primele raze ale dimineţii au scos la iveală un spectacol sinistru. După o noapte agitată eram negrii de fum, hainele erau boţite în ultimul hal, toţi eram neraşi şi cu ochii duşi în fundul capului, adică o mână de naufragiaţi, eşuaţi pe o pla-jă pustie la ţărmul Mării Negre.

Ne-am curăţat cum am putut. Dar problema era alta şi era cea mai stresantă - foamea! Şi, stând noi aşa, cu gândul că am pierdut orice speranţă, ne-am trezit, la un moment dat, că suntem invadaţi de camioane, din care au coborât câţiva militari. În prima fază nu am realizat ce se întâmplă. Numai când unul, dintre cei coborâţi din camion, ni s-a adresat cu: „Hai, am adus masa de dimineaţă!”, ne-am dat seama că suntem salvaţi. Am bat buzna, cu toţii, la cami-onul cu mâncare, După ce ne-am potolit stomacurile, ni s-a spus că, din acel moment, statutul nostru de naufragiaţi se încheiase. Marşului către Gura Portiţei, având în vedere prognoza, deloc favorabilă, a vremii, a fost anulat.

Aşa s-a încheiat marşul nostru pe mare, pe care îl pre-gătisem o vară întreagă. Deşi nefinalizat, marşul a fost plin de învăţăminte şi a fost de un real folos în activităţile pe care le-am desfăşurat, mai apoi, în calitate de ofiţeri de marină, la bordul navelor de luptă.

Doar câteva zile am mai stat la Palazu Mare, după acest eveniment, deoarece se apropia, cu paşi repezi, vacanţa de vară, mult aşteptată de fiecare dintre noi. Am părăsit sta-ţiunea, unde am lăsat multe amintiri frumoase, cu o can-titate impresionantă de învăţăminte şi de cunoştinţe în do-meniul marinăriei, mai căliţi, mai curajoşi, mai pregătiţi în frumoasa meserie pe care o îmbrăţişasem. Şi, ca orice des-părţire, ea a presupus şi exprimarea mulţumirilor de rigoare celor care ne găzduiseră. Am dat dovadă şi de generozitate, „spovedindu-ne” în faţa mentorilor noştri.  Le-am dezvăluit, atunci, în premieră, unele din isprăvile noastre. Astfel au aflat comandanţii noştri cât de cuminţi am fost în nopţile petrecute acolo, cum se trecea lacul înot şi câte şi mai câte întâmplări de-ale tinereţii, cei drept, cam inconştiente, în cele mai multe cazuri.

2. ANUL II – SPIRITUL „MIRCEA”

Structura anului de învăţământ. Profesori. Programă.

Al doilea an de cadeţie urma să fie împărţit astfel:

- 25 septembrie 1973 - 29 decembrie 1973: Cursuri;

- 29 decembrie 1973 - 10 ianuarie 1974: Vacanţă;

- 10 ianuarie 1974 - 01 aprilie 1974: Cursuri;

- 01 aprilie 1974 - 30 aprilie 1974: Practică;

- 30 aprilie 1974 - 06 mai 1974: Vacanţă;

- 06 mai 1974 - 24 august 1974: Practică;

- 24 august 1974 - 25 septembrie 1974: Vacanţă.

Materiile erau din ce în ce mai complexe şi mai multe, deoarece, pe parcursul primului semestru, Şcoala Superioa-ră de Ofiţeri Activi de Marină a fost transformată în instituţie de învăţămât superior tehnic, cu denumirea de Institutul de marină „Mircea cel Bătrân”, având două facultăţi: navigaţie şi electromecanică. Fiecare facultate avea câte două secţii: militară şi comercială. După patru ani de studii tehnice, ab-solvenţii deveneau fie locotenenţi, la secţia militară, fie loco-tenenţi în rezervă (ofiţeri 3 maritimi), cei de la secţia comer-cială.

În noul an aveam, drept comandant de companie, pe lo-cotenentul major Ion Vochiţu.

Navigaţia astronomică ne-a fost predată de contraami-ralul inginer Ilie Ştefan, comandantul Institutului şi de căpi-tanul de rangul 3 Toader Zaharia, zis „Bore”;

La Meteorologie şi Oceanografie ne-a predat profesorul dr. Octavian Şelaru, zis „Moş Ceaţă”.

La Mecanica teoretică şi rezistenţa materialelor l-am a-vut ca profesor pe căpitanul de rangul 2 Ilie Ciobanu.

La Electrotehnică şi maşini electrice pe căpitanul de ran-gul 2 Constantin Pătrăşcoiu.

Complemente de matematică am facut cu profesorul dr.

Mircea Lupu, zis „Lupu Chel”.

Radiotehnica am parcurs-o cu căpitanul de rangul 3 Mi-hai Lucaciu şi, apoi, cu căpitanul de rangul 2 Teodor Lazaro-vici.

Economia politică, cu căpitanul de rangul 2 Ghiorghi Gă-man.

Limba rusă cu profesorul Ştefan Vodă

Limba engleză, cu căpitanul de rangul 3 Mihai Leonte.

Pregătirea fizică s-a desfăşurat cu căpitanul de rangul 3 Mihai Spălăţelu.

Din nou la bric

Când ne simţeam mai bine şi mai bine, o-dată cu sfârşitul verii, ne-am dat seama că trebuie să punem capăt leneviei, să îmbrăcăm iar haina militară şi să ne conformăm chemării goarnei. Începeam un nou an de şcoală mili-tară. Emoţii nu prea mai erau. Ineditul dispăruse şi ne pregăteam să continuăm, în încercarea noastră spre devenirea ca ofiţeri. Eram mulţu-miţi că ne continuam studiile tot la bordul lui „Mircea” şi şti-am că la sfărşitul anului de învăţămât urma să plecăm, cu nava şcoală, într-un marş de instrucţie, în străinătate.

Deschiderea anului s-a făcut, ca de obicei, în şcoală, cu toate festivităţile caracteristice unui nou început. Locul nos-tru era acum ocupat de alţi tineri exuberanţi, frumoşi şi sfi-oşi ca nişte domnişoare. Eram mândri, nevoie mare, de a-cest nou statut, mai ales când, pe şoptite, se auzea în jurul nostru: „Ăştia sunt băieţii de la bric”.

Ne-am  ridicat materialul bibliografic, în care  apăreau şi materiile noi ce urma să le parcurgem: navigaţia astronomi-că, mecanica teoretică, meteorologia-oceanografia. Mai erau şi altele, dar, neapărat, trebuie să amintesc de complemen-tele de matematică ale „Lupului Chel”, care ne-au creat pro-bleme mari în tot anul II.

Ne-am prezentat la navă şi totul a intrat în programul normal, pen-tru că eram deja pe de-plin acomodaţi. Echipa-jul, în mare parte cu-noscut nouă, ne-a urat un bun revenit la bord. Şi, în cel mai scurt timp, ne-am reluat activităţile cunoscute: servicii, grupe la alimente şi bastingaj, carturi, ieşiri pe mare, învoiri în oraş şi, desigur, cursuri, toate de parcă faceau parte din viaţa noastră de o viaţă.

În continuare, programul de învăţământ se derula con-comitent cu cel al navei. Astfel, în perioada 28 septembrie-02 octombrie 1974, am participat la dezarmarea velelor na-vei, prilej cu care s-au derulat ur-mătoarele: urcarea în arboradă, în conformitate cu rolurile de luptă; desfacerea tuturor legăturilor de fixare a velelor de pe vergi şi ar-bori; coborârea velelor în deose-bită siguranţă, pe puntea navei, cu ajutorul macaralelor; scoaterea pe punte a manevrelor curente, cobo-rârea lor şi depozitarea în locuri accesibile pentru întreţinere şi re-paraţii, în vederea iernării.

După ce toate materialele ne-cesare navigaţiei cu vele erau aşezate, în ordine, pe punte, pentru a nu stânjeni deplasarea pe navă, acestea erau tre-cute printr-un program de întreţinere, înaintea depozitării. Velele şi parâmele se spălau cu apă şi săpunadă. Opera-ţiunea era solicitantă, din punct de vedere fizic, dar şi psihic, presupunând multă dăruire şi responsbilitate. După spălare materialele se puneau la uscat, astfel încât să nu existe po-sibilitatea mucegăirii şi putrezirii lor pe timpul depozitării.

La toate aceste activităţi am participat cu dăruire şi tra-gere de inimă la gândul că, odată cu venirea primăverii, aveam să reluăm munca, în sens invers, în folosul nostru, pentru a pregăti marşul de instrucţie.

La apariţia primilor fulgi ce nea, bricul arăta ca un pui golaş, aşezat la cheul negru din portul Constanţa.

Acum aveam timp şi pentru materiile de învăţământ. Deosebit de interesantă ne-a părut Navigaţia astronomică. Cerul începea să nu mai fie o enigmă pentru noi, odată cu descoperirea stelelor, cu aflarea numelor acestora şi a aşe-zării lor în constelaţii. Nu vă închipuiţi cât de fericiţi puteam fi atunci când ceea ce vedeam în carte, găseam pe cer şi cât de bucuroşi eram când descopeream caruselele astrale, mai ales când Luna stătea ascunsă, după vreun nor! Cei care ne-au învăţat secretul descoperirii ste-lelor au fost cam. ing. Ilie Ştefan şi cpt.rg. 3 Bore Zaharia. Am învăţat, de la ei, tainele logaritmilor, din calculele interminabile şi sofisticate ale dreptelor de înălţime la diferiţi aştrii, pentru determinarea latitu-dinii şi longitudinii locului, dar şi modul în care se poate face recu-noaşterea lejeră a fiecărei stele din multele constelaţii. Era o mare can-titate de informaţii, pe care o în-suşeam cu plăcere. Dar şi cu oare-care greutate pentru că, până la urmă, era vorba de calcule matematice. Dar, dacă la complementele „Lupului Chel” mulţi dintre noi au dat-o în bară, la navigaţia astronomică toţi am luat examenele. Me-rită menţionat faptul că, aflaţi în Mediterana, pe timpul mar-şului, nopţile înstelate erau o feerie, iar noi stăteam întinşi pe spate, pe puntea navei şi admiram multitudinea aştrilor, reuşind să reconstituim frumoasele constelaţii, ca într-un adevărat joc de „puzzle”. A fost magnific! Niciodată, nu am mai avut parte de un asemenea spectacol nocturn, aşa cum l-am trăit în Mediterană.

Dar, până a ajunge acolo, a trebuit să mai trecem şi prin alte încercări. Una dintre ele a fost Mecanica teoretică, com-binată cu rezistenţa materialelor, un altfel de matematică, îmbrăcată în haina ingineriei abstracte. Norocul nostru a fost că la catedră se afla un om de o blândeţe desăvărşită, cal-culat şi doxat, care, cunoscându-ne foarte bine limitele,  re-uşea să ne dea acele cunoştinţe, absolut obligatorii, pentru un ofiţer de marină. Este vorba de căpitanul de rangul 2 Ilie Ciobanu. Indiferent de complexitatea calculelor, de proble-mele puse în discuţie şi de modul lor de rezolvare, toate au avut rezultate pozitive. Nimeni, dintre noi, nu a rămas res-tanţier la Nea Ilie.

Din cele studiate în anul II, cel mai mult ne-a dat de fur-că „matematicile lui Lupu”. Acesta, expert în materie, doctor în ştiinţele exacte, predase în afara ţării, prin Nigeria şi Ma-uritania, ne vorbea numai în limba franceză, mizând pe fap-tul că „voi sunteţi băieţi deştepţi şi înţelegeţi, nu-i aşa?”.  Fără manuale, fără note de curs şi în limba franceză! Eram exasperaţi. Se anunţa dezastru total pentru marea majo-ritate, dar, mai ales, pentru cei care nu facuseră atât de multă matematică în şcolile de unde veniseră. Aveam printre noi şi colegi care nu-şi faceau griji cu matematica şi nu le era frică de „ăla mic şi-al dracului”. Câţiva dintre ei, de la mine din clasă, erau Viorel Ciorogar, Dorin Dănilă, Gigi Pe-tria. Ori mimau că nu le e teamă de matematică, ori erau băieţi deştepţi. Poate ne vor spune singuri, mai jos.

Zeiţa Fortuna nu ne părăsise, însă, de tot şi a întins că-tre noi  aripa ei salvatoare, prin asistentul Nicolae Pavlenco,cel care îl seconda pe „lupul cel chel” la catedră. Cu ajutorul lui, am reuşit să intrăm în posesia exerciţiilor, pe care pro-fesorul Lupu urma să ni le dea la examenul de sfârşit de se-mestru, dar, ca să fim corecţi până la capăt, avea consim-ţământul şefului să o facă: „dă-le exerciţiile căci, oricum, îmi dau seama cine ştie şi cine nu ştie....” Şi aşa a şi fost. Dacă rezolvai un exerciţiu, primeai un altul şi un altul, până se lămurea Lupu că e ceva de capul tău. Un  număr destul de mare dintre noi, mai târâş, mai grăpiş, am promovat exa-menul, dar au rămas şi câţiva restanţieri. În sesiunea a doua, domnul profesor a „schimbat modificarea” şi nu ne-a mai dat nimic, iar asistentul Pavlenco a fost indepărtat, toate atribuţiile fiind preluate de „micul chel”. Recunosc că am încercat şi să îl mituim, dar fără rezultat. Dacă la sfârşitul anului de învăţământ nu ar fi intervenit însuşi cam. Ilie Ştefan, într-un conflict inegal dintre noi şi Lup, o parte semnificativă dintre noi nu am mai fi putut citi aceste rân-duri.

Trăind la bordul bricului, am avut parte de un eveniment important din istoria navei şcoală. În oc-tombrie 1973, căpitanul de rangul 1 Alexandru Hîrjeu a predat coman-da navei căpitanului de rangul3 Eugen Ispas. Îi cunoşteam de puţin timp pe cei doi, dar fai-ma lor era, deja, bine conturată în Marină. Erau, amândoi, creaţii ale şcolii de marină româneşti, adevăraţi „lupi de mare”, cu ştate vechi în meserie şi în conducerea navelor cu vele.

Odată cu numirea noului comandant, au mai fost numiţi şi alţi ofiţeri, în diferite funcţii de la bord: căpitanului de ran-gul 3 Dan Stăiculescu, ofiţer secund; locotenentul major Pa-vel Suciu, comandant unitate de luptă navigaţie; locotenen-tul Ionel Baibarac, comandant unitate de luptă observare şi transmisiuni,  locotenentul major Laurenţiu Geanoglu, co-mandant unitate de luptă electromecanică, locotenentul Vla-dimir Moisuc, comandant grup manevere cu vele. Cu ei şi sub comanda lor am parcurs etapele pregătirii noastre mari-năreşti şi am contribuit la îndeplinirea misiunilor navei. Ei ne-au învăţat tainele navigaţiei cu vele şi, pentru asta,  i-am stimat şi apreciat.

Timpul trecea repede, iar pregătirile pentru marea croa-zieră se înteţeau. În octombrie 1973, nava a fost planificată să intre în reparaţii anuale, care au şi început pe 11 oc-tombrie. Au durat mai mult de o lună, adică până pe 14 no-iembrie 1973. Bricul a fost mutat în Şantierul Naval Con-stanţa, la dana 25. Când nu aveam cursuri, participam, cot la cot cu echipajul navei, la activităţile de reparaţii. Rând pe rând, au fost verificate şi întreţinute corpul navei, maşina, instalaţiile de toate categoriile şi compartimentele. S-au fă-cut reparaţii la camera frigorifică, ambarcaţiunile de salvare, mobilier şi, nu în ultimul rând, la manevrele curente ale ar-boradei. Permanent, pe navă era un furnicar de oameni, for-mat din marinari şi muncitorii şantierului.

La terminarea reparaţiilor, nava a ieşit pe mare pentru probe şi verificări. Câteva zile am navigat între Constanţa şi Tuzla, cu etape de marş şi de stat la ancoră. Ieşirea s-a încheiat  cu bine, ceea ce însemna că toate elementele din planul de reparaţii fuseseră îndeplinite cu rezultate foarte bune, iar nava era în standarde. La finalul ieşirii am intrat în baza de viteze din raionul Tuzla, pentru a verifica propul-sorul navei, în diferite game de turaţie, cât şi aparatura de navigaţie. Aceste activităţi erau inedite pentru noi, dar, fap-tul că am participat efectiv la realizarea lor, ne-a ajutat enorm în meseria aleasă. În acelaşi timp, realizam cât de complexă este pregătirea unui ofiţer de marină şi cât de multe trebuie să cunoşti, pentru a face faţă, cu brio, în-fruntării cu valurile mării. Pe mare, nicio clipă nu seamănă una cu alta, mereu apar surprize, neprevăzutul este mereu prezent, ceea ce obligă pe cel ce o străbate să fie, perma-nent, gata de acţiune pentru situaţii limită.

O ieşire pe mare

În marină, activităţile sunt  pla-nificate din timp, iar echipajele, de obicei, cunosc ceea ce urmează să se întâmple în viitorul mai puţin sau mai mult îndepărtat. Dar, pot apărea şi activităţi neprevăzute în planuri, ceea ce nu înseamnă că nu trebuie să fie executate aşa cum trebuie.

Mereu, ni s-a inoculat ideea că marea nu iartă pe cei nepregătiţi şi că ceea ce poate începe frumos, se poate termina altfel, în navigaţie.

O comisie a Ministerului Apără-rii Naţionale, formată din câţiva ofi-ţeri superiori, s-a îmbarcat la bor-dul bricului pentru o scurtă ieşire pe mare, de câteva zile, în zona litoralului românesc. S-au executat toate pregătirile, în conformitate cu rolurile navei, fără a se face rabat de la ni-mic, conform uzanţelor. Vremea era de toamnă târzie, cu un soare blând şi un vânt acceptabil, iar marea se arăta pri-mitoare. Toate bune şi frumoase. Am ieşi în larg, într-o zi plăcută, care te îmbia la visare. Litoralul se profila, cu fru-museţile lui, pe retinele ochilor vizitatorilor de la bord.

La terminarea zilei, o dată cu lăsarea înserării, vântul a început să se înteţească din senin şi creştea rapid în inten-sitate. Marea a început să geamă şi să ne salte tot mai mult. S-a dat la posturile de manevră şi la pregătirea navei pentru manevra de intrare în portul Constanţa. Totul părea ireal. Deşi fusesem avertizaţi, era pentru prima oară când vedeam cât de rapid se pot schimba datele problemei. În scurt timp, furtuna s-a dezlănţuit de-a binelea, iar nava noastră parcă era un „hopa-mitică”, neştiind cum să se aşeze mai bine, din cauza unui vânt schimbător şi a valurilor ce loveau din toate direcţiile. Totul în jur fierbea şi întunericul amplifica temerile noastre.

Ne îndreptam spre intarea în port, venind din sud. Valurile erau de acum uriaşe, luminile de semnalizare ale digu-rilor abia de se zăreau, iar ploaia, ce participa şi ea la petre-cerea naturii, ne tăia feţele. Nu se putea intra în condiţii de siguranţă în port. Atunci, s-a auzit ordinul: „Materialele de acostare la post, pregătiţi pentru ancorare!”. Nava a girat, înapoi, spre locul de ancorare, departe de stabilopozii digu-rilor, undeva, la travers de portul Tomis. S-a căutat o adân-cime convenabilă de ancorare şi s-a dat comanda: „Funda ancora! Faceţi ordine pe punte şi în compartimente!”.

Natura se dezlănţuise la maximum, obligându-ne să ne retragem în compartimente şi să aşteptăm noi ordine.

Totuşi, a apărut o problemă, nu pentru echipajul navei, ci pentru ofiţerii aflaţi în vizită la bord, care trebuiau debar-caţi urgent, urmând să fie prezenţi la Bucureşti, în diminea-ţa zilei următoare. Întrebarea firească era, cum se putea re-aliza debarcarea lor? Răspunsul a venit din partea unui ma-rinar cu experienţă, aflat mai tot timpul cu noi, contraami-ralul Ilie Ştefan. El a apreciat că singura modalitate de a-i duce la uscat pe musafiri era barca de 10+1.  Ideea a fost întoarsă şi cântărită pe toate feţele. Conducerea navei a apreciat că misiunea putea fi executată de elevii de la bord, adică noi.

Comandantul companiei, locotenentul major Vochiţu a primit sarcina să discute cu noi şi să facă apel la voluntari pentru un echipaj de barcă. Am fost chemat de Vochiţu şi am primit, la rândul meu, sarcina să aleg 10 colegi pentru misiune. Le-am spus colegilor mei ce se cerea de la noi şi, imediat, cel puţin 15 dintre ei s-au oferit să facă parte  din echipaj.

În cele din urmă, am ales 11 colegi şi am şi trecut la pregătirea bărcii pentru lăsarea la apă, care s-a dovedit, din cauza condiţiilor de vreme, deosebit de lungă şi dificilă. Am aşteptat ca nava să se stabilizeze, cât de cât, şi am început lăsarea la apă a bărcii, de sub vânt, din bordul babord. Valu-rile erau înalte şi pericolul ca barca să fie împinsă către bor-dajul navei şi răsturnată era iminent. Faptul că eram sub vânt, ne proteja, într-o oarecare măsură. După coborârea bărcii, ne-am ocupat locurile  şi am pus ramele. Locotenen-tul major Vochiţu s-a instalat la comanda ei şi barca era pregătită de misiune. Urma o problemă şi mai dificilă, aceea a coborârii în barcă a ofiţerilor.

În cele din urmă, cei din conducerea navei, după o prealabilă instruire a lor, a reuşit să-i coboare, rând pe rând, fără incidente. Oaspeţii noştri nici nu mai ştiau pe ce lume se află. I-am instalat în locurile cele mai bune din barcă, pentru a-i proteja de vânt şi ploaie, oferindu-le foi de cort cu care să se acopere. Întunericul era deplin, ploaia şi vântul îşi faceau de cap şi parcă luptau, împreună, pentru a zădărnicii îndeplinirea misiunii. Am pornit către portul Tomis, ghidaţi de proiectorul navei, atâta cât s-a putut. Trăgeam la rame şi tremuram din toate încheieturile şi de frig, dar şi te teamă.

Cu timpul, ne-am încălzit, datorită efortului în lupta cu valurile şi cu vântul şi a comandantului nostru, care ne îm-bărbăta. În prima fază, barca nu prea a înaintat cine ştie ce şi cei de la bord ne-au sfătuit să revenim la navă. Dar, după câteva rame bune, nici nu i-am mai văzut, nici nu i-am mai auzit. După un timp, în care pierduserăm noţiunea de spa-ţiu, ne-am trezit între luminile de intrare în portul Tomis. Abia acum vedeam cât de uriaşe erau valurile şi, după un efort mărit de a trece de intrare, am acostat la cheul de est, negru şi rece al portului.

Pe dig aştepta un autobuz, dar oaspeţii noştri nu se dă-deau duşi, nemaicontenind cu mulţumirile şi cu laudele la adresa noastră. Dar, acum, gândurile noastre nu mai erau la ei, ci la faptul că urma să trecem, iar, prin furcile lui Neptun şi să ne întoarcem la navă.  Am aruncat o parte din apa adunată în barcă şi, după ce ne-am tras sufletul, am exe-cutat manevra de desprindere de la cheu. Pe el, cei care a-cum erau la adăpost, ne priveau, poate cu admiraţie, poate cu compătimire.

După ieşirea dintre digurile portului, marea ne-a luat în primire. În întuneric se vedea licărul proiectorului călăuzitor al bricului. Vâsleam voiniceşte şi aşteptam ca acel licăr să devină mai mare şi mai mare. Cu toate acestea, parcă barca nu vroia să înainteze şi, la un moment dat, mica rază de lu-mină de la navă a dispărut. Nu se mai vedea absolut nimic. Nu ne vedeam nici între noi, în barcă. Dar, lumina proiec-torului a reapărut şi, cu ea, am reînviat şi noi şi am apăsat pe rame cu şi mai multă putere. Vochiţu a manevrat astfel barca încât, sub influenţa curenţilor şi vântului, să cădem exact pe bric, fără să fim deviaţi către larg. Din această cau-ză, o lungă perioadă am vâslit cu vântul în prova, dar am a-juns cu bine la navă. După un aşa efort, urcarea pe atâr-nători a fost o corvoadă de Sisif, pentru fiecare dintre noi. Tremuram din toate încheiturile de frig, eram uzi până la piele şi arătam jalnic.

A durat o perioadă până am reuşit să ajungem, toţi, pe puntea navei şi să urcăm şi barca la post. După cuvintele de îmbărbătare primite de la comandanţii noştri, a urmat un ceai fierbinte şi un somn binemeritat. A fost primul examen adevărat, dat în faţa mării dezlănţuite şi o biruiserăm. Bote-zul fusese făcut. Am fost în barcă 11. Printre ei îi amintesc pe colegii mei: Teodor Simion, Dorin Dănilă, Gigi Spandole, Viorel Ciorogar, Petre Spiridon, Paul Stoica, Nicu Lefter şi subsemnatul, Aurel Baciu. Ar mai fi încă trei colegi, de care nu îmi mai amintesc, dar sunt sigur că voi, colegii mei, îi veţi aminti în cartea de faţă.

Relaxare ...la bord.

Momentele de relaxare erau destul de puţine la bordul bricului. Acestea erau, de obicei, sâmbata şi duminica şi asta în situaţiile în care la bord nu erau planificate vizite sau activităţi cu şcolile sau grădiniţele din Constanţa, care îşi aduceau copii aici pentru festivităţile de înmânare a crava-telor de pionieri sau de acordare a titlurilor de „Şoimi ai pa-triei”.

Sâmbata, după terminarea cursurilor, urmau raportul companiei, masa de prânz şi, începând cu orele 16.00, învoirile în oraş. Asta, cu condiţia ca notele din cursul săptămânii să nu fi fost mai mici de 7.

Colegii constănţeni beneficiau de învoiri de 24 sau 36 de ore, iar ceilalţi se mulţumeau cu cele câteva ore, de sâmba-ta sau duminica după amiază şi până seara. Timpul era sufi-cient să mergi la un film sau să te plimbi, braţ la braţ, cu o prietenă.

Alţi colegi preferau odihna fizică şi psihică la bord, după câte o baie reconfortantă şi binefăcătoare. Dacă timpul era frumos, cei mai mulţi preferau puntea şi, până seara, târziu, visau cu ochii larg deschişi spre vârfurile catargelor. Doar soneria navei, cu sunetul ei strident, mai reuşea să ne scoată din reverie. Şi, după astfel de clipe de relaş, parcă eram mai plini de energie şi mai îngăduitori faţă de nenumă-ratele şicane, pe care ni le făceam, unii altora, în cursul săptămânii.

Sâmbăta era şi momentul pro-gramului administrativ, când ne spălam articolele de lenjerie şi e-chipamentele. Îndeosebi, îmbrăcă-mintea albă era destul de preten-ţioasă, iar tricourile de marină ne-cesitau spălări dese, atâta vreme cât efeortul fizic era la ordinea zilei şi transpiraţia era abun-dentă. Din această cauză, aveam o grijă deosebită faţă de ele şi, după multele spălări, trebuiau înlocuite, desigur, con-tra cost, pentru că norma era normă şi ne asigura doar unul pe un an.        

Apoi, exista, în vremurile acelea, o modă a civililor, care erau ahtiaţi după un astfel de tricou, aşa că, atunci când le puneam la uscat trebuia să stăm cu ochii pe ele. Mai ales că pe mandarul de la prova, unde era obligatoriu să fie puse la uscat,  locurile pentru tricouri erau limitate.  O singură  clipă de neatenţie şi echipa de „şmanglitori” intra în acţiune. Iar după ce fluieram a pagubă, trebuia să începem tratativele cu plutonierul de companie, pentru un nou tricou. Nu te puteai prezenta la formaţie fără acest articol vestimentar.

Un lucru este cert: mai toţi, dintre noi, am rămas fără tricouri, dar, ori de câte ori ne prezentam la formaţie, toţi aveam tricouri. Şi la noi, ca peste tot, funcţiona pe deplin zi-cala arhicunoscută: „În armată nimic nu se fură, doar se completează”.

Odată cu încălzirea vremii, se înmulţeau şi farsele şi şi-canele pe care ni le făceam între noi. Spre exemplu, apa de la bord o foloseam drămuit pentru igiena personală şi spăla-rea echipamentului. Pentru băut aveam, conform normelor, apă minerală, pe care o primeam la masa de prânz. Fiecare încerca să-şi facă câte o rezervă de apă şi, pentru a o păstra cât de cât rece, legam sticlele cu saule şi le lăsam la apă, în afara bordului navei, legate de hublouri. Nu puteai să-ţi păzeşti sticla o zi întreagă aşa că, de multe ori, o scoteai din apă să-ţi potoleşti setea şi îţi umpleai gura cu... apă de ma-re. „Băieţii buni”, profitau de neatenţia posesorilor de sticle lasate la apă, le goleau conţinutul, dar, în acelaşi timp, gri-julii, le umpleau la loc cu apă sărată. Uite aşa, nu îţi mai ră-mânea decât o singură soluţie, aceea ca, la rândul tău, să procedezi la fel şi tu cu o altă sticlă agăţată de hublou.

Pentru că singurul loc aprobat pentru leneveală era pun-tea prova, iar spaţiul era limitat, tot timpul era o adevărată aventură să te poţi odihni aici. Aşa că, au fost inventate strategii adecvate pentru eliberarea de locuri. Cea mai des utilizată era „chemarea la ordin”. Puneai ochii pe un loc bun şi îl înştinţai, pe cel care îl ocupa, că este chemat la ordin de către ofiţerul de gardă pe navă. Păcălitului nu îi rămânea decât să facă haz de necaz.

În zona unde leneveam noi erau spiraiurile bucătăriei, locul de muncă a lui nea Victor, bucătarul navei. Mirosurile erau ademenitoare, iar noi eram permanent infometaţi. Da-că ciorba, ce firbea în oale, era greu de agăţat, în schimb, pâinea caldă şi rumenă pusă pe masă era sustrasă cu us-tensile pregătite special, după ce, în prealabil, era sustrasă atenţia lui nea Victor, de către unul dintre noi, pentru un motiv aiurit. Odată agăţată, pâinea era repede împărţită în zeci de bucăţi şi înfulecată, pentru a nu fi depistaţi „in-fractorii”.

Inventivitatea în domeniul farselor era deosebită.

Şi, pentru că tot e vorba despre mâncare, trebuie să amintesc de minunatele clătite facute la desert, care, une-ori, se dovedeau a fi umplute cu vaselină, scobitori sau sare de bucătărie. Şi, pentru a nu bate la ochi, toate clătitele erau puse pe aceeaşi farfurie. Astfel, „norocosul” care reu-şea să guste dintr-o astfel de clătită, preparată special, pu-tea fi foarte bine chiar cel care o „aranjase”. În aceeaşi idee, nu era nimic surprinzător să serveşti un şniţel bine rumenit, facut din „tendă”. La fel de incitante erau şi concursurile or-ganizate în cazarma navei, demne de Cartea Recordurilor.

Pentru că mesele de acolo foloseau şi pentru desfăşu-rarea cursurilor şi pentru dormit şi pentru servit masa, pe ele se puteau gasi, la un moment dat, atât caiete, cărţi, far-furii cu mâncare, dar şi borcănele cu pelicanol, acea pastă albă de lipit, dulce şi, normal, lipicioasă. Şi, deşi nu era voie ca în dulapuri să păstrăm mancare, din cauza carcalacilor, uneori, se mai găseau câţiva biscuiţi rămaşi de la masa de dimineaţă. Aşa a fost inventată prăjitura numită „pelibisc”. De ea au avut parte gurmanzii noştri, care le înfulecau, fără pic de reţinere şi care le apreciau cu cele mai mari cali-ficative. Nimeni nu a avut de suferit după un astfel de de-sert, ceea ce înseamnă că, la o adică, o asemenea prăjitură poate constitui o soluţie pentru cei care stau prost cu hrana.

La fel de interesante erau şi danturile unor colegi, care,fără să ştie, se trezeau cu dinţii albaştri, în urma consumului de cerneală „Pelican”, provenită din stilourile chinezeşti cu peniţe din aur. Unii o îngurgitau în speranţa că li se vor face ochii albaştri. Nu am vazut, însă, să se fi întâmplat aşa ceva la vreunul dintre noi, dar nici vreun efect negativ al consu-mului de cerneală nu a fost semnalat.

Un lucru e cert. La bric nu a fost timp de plictiseală în puţinul timp liber aflat  la dispoziţie. Uneori, „năzbâtiile” continuau şi pe timpul cursurilor, dar şi pe timpul nopţilor, când trebuia să dormim.

Vacanţa de iarnă. 29 dec.1973 -10 ian. 1974

A venit şi timpul pentru cea de a doua vacanţă de iarnă, petrecută ca elevi de marină. Am părăsit nava şcoală şi ne-am prezentat în Institut, pentru pregătirea formalităţilor de plecare în vacanţă. Deja, era destul de rece şi ne era dor de puţină zăpadă.

După ce s-au întocmit şi înmânat documentele de drum, ne-am luat la revedere unii de la alţii, ne-am urat un an mai bun şi, rând pe rând, am părăsit şcoala, îndreptându-ne că-tre casele noastre, unde ne aşteptau cei dragi. Fiecare a-veam la noi mici atenţii, pe care doream să le oferim, în dar, părinţilor şi fraţilor noştri. Şi, pentru că în port se desfăşura un comerţ ilegal, dar acceptat, ne procurasem fiecare câte ceva, atât cât se putea cu acei puţini bani pe care îi pri-meam drept soldă. Cafea, ţigări străine, blugi, carpete şi al-te asemenea lucruri, aduse de „vaporeni” şi vândute „la ne-gru”. Nu urmăream altceva decât să ne bucurăm, împreună cu cei dragi, de micile cadouri, mai deosebite.

Dar, ceea ce este frumos se termină repede şi, la o săptămână după trecerea în noul an, ne-a întors la marea care ne aştepta şi care intrase în vieţile noastre, fără putinţa de a o mai îndepărta. Eram tineri, încrezători şi fără alte griji deosebite, decât aceea de a munci să ajungem ofiţeri de marină.

Din nou la bric.

Cred, că ar fi important, pentru noi, să-i amintesc pe cei care încadrau nava şcoală, la acea dată, şi care ne-au coor-donat paşii pe drumul devenirii noastre, astfel:

- comandantul navei: căpitanul de rangul 3 Ispas Eugen;

- ofiţerul secund: căpitanul de rangul 3 Stăiculescu Dan;

- ofiţerul cu navigaţia (UL-I): locotenentul major Suciu Pavel;

- şef grupă timonieri: maistru militar cl.III-a Călin Con-stantin;

- şef grupă electricieni: maistru militar cl.IV-a Cerchizan Ion;

- şef manevră cu vele: locotenentul Moisuc Vladimir

- şef grup manevră prova: maistru militar cl.III-a Manea Constantin;

- şef grup manevre arbore trinchet: maistru militar cl. III-a Munteanu Vasile;

- şef grup manevre pupa: maistru militar principal Ivă-neş Ion;

- şef grup manevre arbore mare: maistru militar cl.IV-a Predescu Constantin;

- comandant unitate de luptă transmisiuni şi radioloca-ţie: locotenent Baibarac Ionel;

- şef grup transmisiuni: maistru militar cl.III-a Călugăru Aurel;

- şef grup radiolocaţie: maistru militar cl.III-a Enică Tănase;

- comandant unitate de luptă electromecanică: locote-nent major Geanoglu Laurenţiu;

- şef grup motorişti: maistru militar principal Năstase Nicolae;

- şef grup motor principal: maistru militar cl.II-a Popes-cu Stelian;

- şef grup mecanici vitalitate: maistru militar cl.II-a Lu-cheniuc Nicolae;

- şef echipaj: maistru militar cl.I-a Smaranda Ion;

- sanitar şef: plutonier adjutant Ivan Ion;

- bucătar şef: salariat civil Barbu Victor.

Cu aceşti oameni am convieţuit aproape doi ani. Ei ne-au arătat, ne-au îndrumat, ne-au certat şi ne-au apreciat. Alături de ei, ne-am implicat în toate misiunile navei, atât cele de protocol, cât şi la ieşirile pe mare sau la activităţile de întreţinere. Eram elevi, viitori ofiţeri de marină şi viitori şefi ai unora dintre ei. Dar, pe toată perioada cât am fost îmbarcaţi pe Nava Şcoală „Mircea”, nu a existat niciun fel de dubiu, vis-à-vis de rostul şi menirea noastră acolo. Ne-am respectat reciproc, mai ales că am realizat importanţa dis-ciplinei la bord, chiar dacă, aşa cum am arătat, mai făceam şi năzdrăvănii.

După o perioadă mai îndelungată petrecută la bric, com-parativ cu colegii noştri mai mari, puteam face faţă, cu brio, oricăror misiuni ale navei şi îi depăşeam, din punct de ve-dere al deprinderilor şi priceperilor, pe militari în termen de anul doi ce încadrau nava. Începuserăm, deja, să de-prindem tainele marinăriei adevărate.

„Independencia.”

La începutul lunii februarie 1974, în portul Constanţa a acostat nava şcoală peruană „Independencia”.

În programul vizitei a fost inclus şi un  cocktail la bordul lui „Mircea”. Din partea peruană, la acesta au participat: ambasadorul Republicii Peru în România, Enrique E. Laroza; comandantul „Independenciei”, Armando MozzaHi Prettel; viceamiralul Fernando Zapater Voutose;18 ofiţeri peruani, 35 de cadeţi şi 10 civili. Din partea română au participat: contraamiralul Ulmeanu Sebastian, comandantul Marinei Mi-litare a României; contraamiralul. ing. Tomescu; căpitanul de rangul 1 Dinu Ştefan; contraamiralul ing. Ilie Ştefan, co-mandantul Institutului de Marină; ofiţeri şi elevii de pe Nava Şcoală „Mircea”

A fost prima dată, pentru noi, când am intrat în contact cu marinari dintr-o ţară străină. Am discutat cu ei, aşa cum ne-am priceput, şi am schimbat impresii despre viaţa de marinar. Am făcut schimb de bancnote româneşti şi peru-ane, de plachete şi insigne, puse la dispoziţie de serviciul de protocol. Situaţiile, în care ne-am aflat cu această ocazie, ne-au folosit, mai târziu, cu prilejul marşului de instrucţie din vara lui 1974. Întâlnirea acesta ne-a făcut să ne simţim importanţi şi a reprezentat o primă lecţie de pregătire şi desfăşurare a unui protocol, cu prilejul întâlnirilor cu mari-nari din alte ţări din lume.

Marină şi cultura

Tineri fiind şi lipsiţi de griji, eram permanent gata de a participa la tot ceea ce era frumos şi plăcut sufletului. Nu ne dădeam înapoi de la nimic, mai ales când era vorba de a ne îndepărta, chiar pentru puţin timp, de latura cazonă a vieţii noastre care, de felul ei, era mai rigidă şi ne făcea de multe ori să ne simţim ca nişte păpuşi trase de sfori.

Dacă în anul I participarea noastră la concursul naţional „Cântarea României” a fost simbolică, în anul II am fost de-osebit de solicitaţi, mai ales la cor. În urma selecţiei dras-tice, o parte dintre noi am început repetiţiile la câteva piese corale, multe dintre ele cu specific marinăresc. Veneam de la bric, în şcoală, aproape în fiecare zi şi treceam peste stu-diul de după-amiaza, fără a putea să ne facem temele pen-tru ziua următoare. Dar nu ne lamentam, căci plăcerea de a participa la corul institutului era mare. Acesta era coordonat de plutonierul adjutant Marin Hudiţeanu, renumit în Marină şi nu numai, cel care conducea corul „Albatrosul”, al mili-tarilor în termen din marină. El era ajutat de locotenentul Ion Petrache, proaspăt absolvent de Conservator.

Repetiţiile se desfăşurau cu febrilitate şi nu se făcea ni-ciun fel de rabat de la regulile impuse de Hudiţeanu.

Finalul a fost ca la carte. Telespectatorii, spectatorii, şefii din marină, de la toate nivelurile, n-au mai contenit cu feli-citările pentru prestaţia noastră. Parte din presa locală a surprins, profesional, evenimentul creat de nişte tineri cu suflet mare şi inimă puternică, chiar dacă îşi desfăşurau ac-tivitatea, de zi cu zi, într-un mediu auster. Citez, din presa vremii: „pasiuni comune pentru 140 de elevi, viitori ofiţeri de marină - marea şi muzica”, „excelente rezultate profe-sionale, dublate de o bogată activitate artistică”, „participare revelatoare în manifestările culturale din armată”, „în pro-gram, o lucrare de faimă mondială, celebrul vals Valurile Dunării, de Ivanovici”.

Examene de sfârşit de an: 17 martie – 01 aprilie 1974

Am intrat, optimişti, în sesiunea de examene de sfârşit de an, cu gândul la marşul de instrucţie ce urma să-l exe-cutăm în Marea Mediterană.

Nu erau materii care să ne facă probleme, deoarece toa-te erau interesante şi plăcute şi simţeam importanţa lor pentru viitoarea noastră carieră. Singurul „cui” era exame-nul la matematică care, şi de astă dată, ne-a creat probleme cu vârf şi îndesat. Dacă la celelalte materii numărul restan-ţierilor era foarte mic, la matematici era dezastru. Tot atât de adevărat este faptul că eram cam nepăsători. Gândurile noastre erau deja la plecarea în marş, după o prealabilă mi-nivacanţă. La terminarea sesiunii de examene, conducerea institutului a stabilit numărul participanţilor la marşul de in-strucţie, pe baza unor criterii ce se refereau la nivelul de ordine şi disciplină şi rezultatele la învăţătură, dovedit de fiecare dintre elevii celor două secţii, militară şi civilă.

Practica de vară.

Devenisem, la sfârşitul anului II, matrozi cu vechime. Pe timpul mai multor ieşiri pe mare cu nava şcoală, ne-am an-trenat la manevrele de ridicare şi coborâre a velelor, la acostări şi plecări de la ancoră, la bricuit, la întreţinerea si repararea unor instalaţii ale navei şi ale velelor.

La  începutul lunii aprilie  am intrat  în febra  pregătirilor pentru viitorul marş,  ce urma să înceapă în primele zile ale lunii iunie 1974. Pentru noi, acest eveniment era extraor-dinar, din mai multe puncte de vedere: bricul a constituit prima şi cea mai solidă bază de pregătire în viitoarea pro-fesie; am aflat ce înseamnă o navă şi ce reguli de compor-tare la bord sunt obligatorii; am învăţat ce înseamnă dis-ciplina marinărească, munca în echipă, spiritul de întraju-torare (regula de aur a tuturor marinarilor: „o mână pentru tine, una pentru navă”); am cizelat comportamente care ne-au ajutat în relaţiile din societate; am aflat A.B.C.-ul ma-rinăriei, cea mai frumoasă profesie din lume; plecam din-colo de graniţele ţării, ceea ce pentru acele vremuri era ceva deosebit; aveam posibilitatea să vedem cele mai minunate locuri din lume; ne putea verifica nivelul pregătirii până la acea dată; legam prietenii cu colegii noştri de an de la ma-rina civilă (Printre ei era şi viitorul preşedinte al României din perioada 2004-2014, Traian Băsescu.).

Din viitorul echipaj urmau să facă parte, în afară de noi şi de militarii bordului, încă 50 de persoane. „Suplimentul”  era alcătuit din colegi de an de la secţia civilă, o clasă de elevi de la Şcoala Militară de Maiştri Militari de Marină şi o clasă de elevi de la Liceul Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza” din Constanţa, adică, în total, aproape 200 de suflete. Majoritatea erau pentru prima dată la bordul unei nave şi pentru ei totul era nou. Trebuia să fie îmbarcaţi, cazaţi, alo-caţi la drepturi şi, cel mai important lucru, instruiţi rapid, pentru a se integra pe deplin în viaţa bordului. În procesul de instruire a noilor veniţi  un rol deosebit îl jucau oamenii de la navă, iar noi, la rândul nostru, ne transformasem în mici instructori, astfel încât perioada de pregătire să fie cât mai rapidă şi mai consistentă.

După îmbarcare, li s-au stabilit locurile de adunare pe punte, li s-a prezentat echipajul ce încadra bricul şi atribuţi-ile fiecăruia. Apoi, a început pregătirea lor, plecându-se de la cunoaşterea navei, a compartimentelor, instalaţiilor de punte şi de sub punte, arborada şi greementul, aparatura de navigaţie, de radiolocaţie, mijloacele de stins incendiul şi de vitalitate. Li s-au stabilit rolurile fiecăruia în agrenajul navei. S-a continuat cu cunoaşterea semnalelor, care se dădeau pe navă, cu pavilioanele saulă şi braţe, cu sifleea şi clopotul.  S-au facut exerciţii în lupta pentru menţinerea vitalităţii na-vei şi de luptă contra incendiilor.

Noii sosiţi au facut cunoştinţă şi cu periile de bordaj, cu raşchetele, cu pânza de tendă şi rolul nisipului în bricuirea punţilor, cu pasta de furbişat alămurile. Într-un cuvânt, un program de pregătire intens, de dimineaţă până seara, me-nit să închege un echipaj de navă cu vele, care urma să dea piept cu mările lumii.

Conform cutumei marinăreşti, fiecare marinar aflat la bordul unei nave cu vele este obligat să execute un serviciu pe punte sau sub punte, în arboradă, la schela navei, în cabina de navigaţie, la ancoră, la bărci, la timonă. Pentru aceasta, el trebuie să aibă deprinderile şi aptitudinile nece-sare îndeplinirii acestor atribuţii la cel mai ridicat nivel, pentru că, pe o navă, fiecare om este important şi orice rabat de la îndeplinirea corectă a unei îndeletniciri poate să aducă prejudicii grave întregului echipaj şi navei.

Pentru că mînuirea corectă a velelor presupunea antre-nament mai îndelungat, a fost necesară scurtarea perioadei de cursuri şi îmbarcarea, încă din data de 1 aprilie 1974, a elevilor ce urmau să completeze echipajul. Lucrul în arbo-radă, coborârea şi ridicarea velelor, presupunea un program intens, desfăşurat atât la cheu, cât, mai ales, pe mare, pen-tru ca întregul echipaj să acţioneze la comanda: „Adunarea pentru manevra velelor!”, în mod unitar şi responsabil. Fie-cărui catarg îi era repartizat un număr de marinari, suficient pentru a executa toate comenzile ordonate. Cei mai mulţi dintre noi eram la arborele trinchet şi la arborele mare, aproximativ 100. Pentru artimon şi bompres erau destinaţi între 20 şi 25 de marinari. Toţi acţionau sub directa supra-veghere a maistrului şef de manevră. În afara celor aflaţi în arboradă, pe puntea navei, alţi marinari aveau diferite roluri care concurau la manevră. Orice eroare facută sus, pe vergi sau pe punte era vizibilă, odată ce velele erau întinse de vânt. Îndreptarea ei presupunea o altă urcare în arboradă, ce se putea dovedi deosebit de periculoasă. Tocmai de ace-ea, orice urcare în arboradă era precedată de o instruire ri-guroasă, executată de ofiţerul secund, chiar dacă se repe-tau, la infinit, aceleaşi reguli de bază. Scopul era respec-tarea lor, fără nici o abatere. După comanda: „Sus!”, rămâ-neai singur să te bazezi pe forţa braţelor şi a picioarelor, dar şi pe o gândire lucidă. Atenţia era încordată la maximum şi, mai întâi, trebuia să gândeşti şi apoi să muţi piciorul sau să pui mâna.

Permanent, în capul nostru era regula de bază: „o mână pentru navă şi alta pentru tine”. Mai întâi, greoi, apoi, pe măsură ce timpul se scurgea şi exersam, manevrarea vele-lor era tot mai eficace, iar nava se dovedea tot mai sprin-tenă, purtată de vânturile atotputernice.

Între 11 şi 18 aprilie 1974, Nava Şcoală „Mircea” a efec-tuat reviziile tehnice, absolut necesare şi andocarea pe docul nr.1 din Şantierul Naval Constanţa, ocazie cu care s-au efec-tuat curăţarea şi piturarea operei vii, trasarea liniei de plu-tire, controlul prizelor de fund, înlocuirea zincurilor, verifica-rea instalaţiei de pas reglabil a elicei, piturarea galionului şi a stemei de la pupa. La toate aceste operaţiuni am parti-cipat şi noi, acolo unde am fost solicitaţi. După andocare şi ieşirea din şantier, au urmat câteva ieşiri pe mare, în zona Constanţa-Tuzla, pentru verificarea lucrărilor executate şi trecerea prin baza de viteze. După 2 luni de pregătire in-tensă, în care s-au desfăşurat şi ambarcări de materiale, la începutul lunii iunie au sosit la bord ofiţerii care urmau să participe la misiune, inclusiv comandantul marşului.

Şi, pentru că până la plecare mai erau câteva zile, am avut prilejul să vedem, sosite în port, două nave militare franceze: escortorul „La Bourdonnais” şi distrugătorul „Aco-nit”. Am facut vizite reciproce şi ne-am întreţinut cu mari-narii francezi, inclusiv cu ocazia unui cocktail. Am ţinut să reamintesc despre acest eveniment, deoarece navele fran-ceze urmau ca, după escala din Constanţa, să se îndrepte spre Alexandria, portul în care şi noi trebuia să facem prima acostare din cadrul marşului.

S-a continuat ambarcarea alimentelor în cantităţi mari pentru a susţine un echipaj de 200 de oameni, cel puţin 45 de zile. Cu câteva zile înainte de plecare, au fost aduse la navă căteva sute de kilograme de carne de oaie, în carcase, pe care le-am depozitat, separat, într-o cameră frigorifică. De asemenea, un număr mare de navete cu vin roşu, Ca-bernet, la 750 ml. Ni s-a dat de înţeles că erau destinate oaspeţilor străini, care urmau să urce la bord în escalele noastre, dar, dacă aşa s-a întâmplat sau  nu, nu există da-te... Nouă, celor care le-am cărat şi depozitat la bord, ne-au facut cu ochiul şi atât.

Cu acestea fiind zise, se pare că la bord era tot ceea ce trebuia să fie pentru un marş de durată în Mediterana de Est şi nu urma decât să ni se spună: „Bun cart, înainte!”.

Marşul de instrucţie.

Itinerarul pe care urma să îl parcurgem  era Constanţa – Istambul - Alexandria – Famagusta – Beirut – Constanţa.

Echipajul bricului a fost format din:

-    căpitanul de rangul 1 Constantin Georgescu – coman-dantul marşului;

-   căpitanul de rangul 1 Nicolae Radu - comandantul Bri-găzii 29 Vedete;

- căpitanul de rangul 2 Gheorghe Barbu - locţiitorul po-litic al comandantului marşului;

-    căpitanul de rangul1 Marin Baicu;

-    căpitanul de rangul 1 Marin Diaconescu;

-    colonelul dr. Horia Fleschin;

-    căpitanul de rangul 2 Răduţă;

-    căpitanul de rangul 1 Marin Mitrică;

-    căpitanul de rangul 2 Dumitru Cosmei;

-    căpitanul de rangul 2 Gheorghe Pătrăhău;

-    căpitanul de rangul 3 Francisc Hoşciug - şef protocol

-    căpitanul de rangul III Mihai Lucaciu - lector de trans-misiuni;

-    căpitanul de rangul 3 Valentin Donici – pictor;

-    căpitanul de rangul 3 Filip Vieraşu;

-    căpitanul de rangul 2 Gheorghe Moţcanu;

-    căpitanul de rangul 3 Ion Pahomie - comandantul sub-unităţii de la liceul militar;

-    căpitanul de rangul 3 Zaharia Teodor - lector de navi-gaţie;

-    căpitanul de rangul 3 Mircea Cociaş - translator limba franceză;

-    căpitanul de rangul 2 Iulian Croicu - lector de pregă-tire marinărească;

-    căpitanul locotenent Popescu, zis „Boston” - translator limba engleză;

-    locotenentul colonel dr. Constantin Grigorescu;

-    căpitanul de rangul 3 Eugen Ispas - comandantul navei şcoală;

-    căpitanul de rangul 3 Dan Stăiculescu - ofiţerul secund al navei

-    căpitanul de rangul 2 Ion Greere - secretarul B.O.B. partid;

-    căpitanul de rangul 3 Valentin Bundă - ofiţerul cu con-trainformaţiile;

-    maiorul Constantin Gîrbăcea - ofiţer cu administraţia;

-    maiorul dr. Ştefan Săşeanu, zis „Folai” - medicul na-vei;

-    locotenentul major Pavel Suciu - ofiţer cu navigaţia;

-    locotenentul major Vladimir Moisuc - şeful manevrei cu vele;

-    locotenentul major Laurenţiu Geanoglu - comandantul U.L.-5;

-    maistrul militar principal Ion Ivănuş - şef grup mane-vre pupa;

-    maistrul militar principal Nicolae Năstase - comandant grup electromecanici

-    maistru militar clasa I-a Ion Smaranda - şeful de echipaj;

-    maistrul militar clasa a II-a Nicoale Luchianiuc - şef grupă mecanici vitalitate;

-    căpitanul de rangul 2 Stelian Popescu- şef grupă mo-tor principal;

-    maistrul militar clasa a III-a Constantin Călin – timo-nier şi electrician aparate de navigaţie;

-    maistrul militar clasa a III-a Ion Cerchezan - timonier, secretarul U.T.C. al navei;

-    maistrul militar clasa a III-a Vasile Munteanu - şef grup manevre arbore trinchet;

-    maistrul militar clasa IV-a Constantin Predescu - şef grup manevre arbore mare;

-    maistrul militar clasa IV-a Aurel Călugăru - şef grup radiotelegrafişti;

-    maistrul militar clasa a II-a Tănase Enică - şef grupă radiolocaţie;

-    plutonierul adjutant Ion Ivan - sanitarul navei;

-    căpitanul de rangul 2 Dimitrie Munteanu – coman-dantul batalionului elevi;

-    căpitanul de rangul 3 Vasile Brăiescu;

-    maistrul militar clasa III-a Emil Banias;

-    maistrul militar clasa III-a Mihail Vasiliu;

-    plutonierul major Ion Giurgiu;

-    profesorul Valentin Frecuş;

-    salariatul civil Victor Barbu - bucătarul navei;

-    salariatul civil Radu Tudor – bucătar.

Elevi am fost noi, de fapt, 30 dintre noi; 52 de la secţia comercială, tot din anul II; 20 de de la liceul de marină. Apoi, militarii în termen ai navei, 40 la număr.

Colegii noştri care nu au participat la marş au fost: Stoi-ca Paul; Togan Ionel; Rusmănică Mircea; Lepadatu Dorin; Ferendino Sorin;  Sîrbu Petrişor; Taran Ştefan;  Lefter Nico-

lae; Găleată Nicolae; Tureţchi Iosif; Cocargeanu Gheorghe.

În total, echipajul era format din 200 de persoane.

Marşul a început pe data de 29 iunie 1974, orele 08.00 şi s-a terminat pe data de 26 iulie 1974, orele 08.30. Nava Şcoală a parcurs 2.975 Mm, dintre care 396 Mm cu vele.

Etapele marşului au fost:

- 29 iunie 1974, ora 08.00, plecarea din Constanţa - 30 iunie, începând cu ora 08.30, Istanbul, traversarea strâm-torii Bosfor,a Mării Marmara şi strâmtorii Dardanele;

- 01 iulie – 07 iulie: Navigaţie în apele teritoriale ale Greciei (Marea Egee) şi Mediterana de Est;

- 07 iulie, ora 08.30 - 11 iulie, ora 09.30: Staţionare în portul Alexandria (Egipt);

- 11 iulie, ora 09.30 - 15 iulie, ora 08.00: Navigaţie în Mediterana de Est;

- 15 iulie, ora 08.00 – 17 iulie, ora 10.00: Staţionare în portul Beirut (Liban);

- 17 iulie, ora 10.00 – 20 iulie: Navigaţie cu vele în Me-diterana de Est (Insula Creta, Insulele Sporadele de Sud), activitate care a suplinit staţionarea în portul Famagusta (Cipru), unde nu s-a mai intrat;

- 20 iulie - 25 iulie: Navigaţie în Marea Egee;

- 25 iulie – 26 iulie, ora 08.30: Traversarea - strâmtorii Dardanele, a Mării Marmara, a strâmtorii Bosfor şi Navigaţie în Marea Neagră;

26 iulie 1974, ora 08.30: Acostarea în portul Constanţa.

„Vânt bun din pupa!” 29 iunie 1974, ora 08.00.

Forfotă mare pe cheul danei „0” din portul Constanţa, în-că de la primele ore ale dimineţii.

Bricul „Mircea” pleacă într-un nou periplu pe întinderile albastre, cu promoţia 1972-1976, secţiile militară şi comer-cială ale institutului de marină. Lume adunată, părinţi, soţii, fraţi, surori, copii, prieteni, militari din Marină, fanfară, ofici-alităţi şi, bineînţeles, oamenii din port: docheri, barcagii, şa-lupişti. Cu toţii erau pe dană şi ne creau un sentiment de bucurie, dar şi de uşoară teamă, de parcă ar fi venit să ne vadă pentru ultima oară. Emoţionant momentul!

Ne-am luat rămas bun, cu lacrimi şi cu zâmbete ameste-cate, fluturând batiste, în cântecele de marş ale fanfarei. Fiecare dintre noi lăsa pe cineva drag pe cheu, iar cei care nu aveau fiinţele dragi pe lângă ei lăsau în urmă pământul strămoşesc.

De multe ori, distanţa de cei dragi, obligatorie în unele situaţii, duce la o răceală aparentă şi, aşa cum spunea Radu Tudoran: „Când porneşte pe mări, omul îşi transformă dra-gostea, dacă o are, în amintire. Sau o suspendă sau o anu-lează. Şi când se întoarce începe alta, chiar dacă e aceeaşi!”

„La posturile de manevră!”, „Comanda, manevra prova la post, manevra centru la post, manevra pupa la post!”

„Mola pupa. Parâma la bord. Mola prova. Parâma la bord!”

Sirena lui Mircea spintecă, deodată, văzduhul ca un ul-tim salut.

„Cârma 10 puncte dreapta, maşina încet înapoi!”

Şi aşa ne-am desprins uşor de cheu, îndreptându-ne spre ieşirea din port, lâsând în urmă toată agitaţia, a cărei forfotă se auzea şi se vedea tot mai puţin.

Vântul şi valurile ne-au luat imediat în primire. Am ră-mas la posturile de manevră până când a fost dublat farul  de intrare, revenind, apoi, la activităţile normale de la bord. Au fost puse materialele la poziţie, s-a facut ordine pe punţi, iar carturile de serviciu şi-au  ocupat posturile.

Am trecut la exercitarea rolurilor, după responsabilităţile fiecăruia, şi orice activitate executată era raportată şefului de sector. Circuitul se închidea la ofiţerul secund şi coman-dant, care, după ce aduceau la cunoştinţa şefului marşului cum se desfăşoară viaţa pe navă, luau măsurile ce se impu-neau pentru ca marşul să se desfăşoare în siguranţă.

Programul era cel normal, dar completat cu o grijă în plus, aceea de a naviga cu vele sau cu motor, ziua şi noap-tea. Curăţenie, întreţinere, igienă, masă, odihnă, cursuri, marinărie, matelotaj, lucru în arboradă, servicii de cart, la bucătărie, vizionări de filme, programe artistice, meciuri de box, lectură. Şi poate nu am spus totul. Astfel, punând cap la cap, în 24 de ore fiecare clipă era încărcată cu ceva. Nu se anula nimic şi totul era contabilizat.

În tot acest noian de fapte apăreau şi momentele de neprevăzut, pe care le înfruntam cu tărie. Marea se monta repede, velele trebuiau manevrate, în funcţie de starea a-cesteia. Am început să ne antrenăm pentru momentele când aveam să ajungem în porturile de destinaţie.

Pregătirea noastră, acumulată pe perioada în care am fost îmbarcaţi pe „Mircea”, îşi arăta acum roadele. Totul se desfăşura firesc, pentru că eram deja obişnuiţi şi antrenaţi. Am început să ne pregătim ţinutele albe pentru ce urma să se desfăşoare şi doream, cu toţii, să lăsăm o impresie deo-sebită în ochii străinilor cu care urma să ne întâlnim.

29 iunie-30 iunie: Constanţa – Istanbul.

Am navigat din Constanţa, până la Istanbul, numai cu motorul, din raţiuni administrative şi politice. Intrarea în strâmtoare Bosfor era planificată la o dată şi o oră anume, urmare a unor protocoale bine stabilite şi treabuia să le res-pectăm întocmai.

Navigaţia s-a desfăşurat, în cea mai mare parte din timp, noaptea. Marea era calmă, iar motorul torcea ca un ceasornic bine uns. Din când în când, se auzea clopotul şe-fului de cart ce ne anunţa fiecare oră a trecerii noastre prin imensitatea timpului.

În bordul babord, din dreptul bucătăriei, grupa de serviciu la ali-mente îşi începuse acti-vitatea,  căci eram la bord  200 de suflete ce aveau nevoie de hrană. Activitatea asta începea imediat după masa de seară şi dura până aproape de miezul nopţii, corvoada cea mai mare fiind la curăţatul cartofilor.

Aşa se face că, nu de puţine ori, marea a înghiţit şi car-tofii necurăţaţi, pe care, unii dintre noi, săturaţi până peste cap de atâta curăţat, îi făceau scăpaţi pe tromba cea mai a-propiată de bucătărie. Normal,  că porţiile se cam micşorau şi, nu de puţine ori, ofiţerul de cart era să ne surprindă asupra fap-tului, dar oboseala începuse să-şi spună cuvântul, iar faptul că me-niul conţinea, zilnic, preparate din cartofi, ne facuse să ne cam să-turăm de acest aliment de bază.

Singurele consolări din noapte erau cerul plin de stele şi o Lună, cum rar ne-a fost dat să vedem, care a stat mult timp pe cer, parcă purtându-ne de grijă.

La orele 08.00, din ziua de 30 iunie 1974 au fost făcute schim-burile de parole cu  posturile de observare şi am intrat în strâmtoarea Bosfor. Venind dinspre nord, cel mai proeminent reper de radiolocaţie era Capul Şile, care, ulterior, s-a lăsat văzut şi prin farul instalat pe el.

Coasta europeană a intrării era străjuită de capul Ru-meli, o formaţiune înaltă şi stâncoasă, marcată şi ea de un far şi un radiofar, aflate în punctul de observare.

Coasta asiatică a intrării era marcată de capul Anadolu ce reprezenta extremitatea de nord-est a Peninsulei Ana-tolia. Şi ea era mar-cată de un far, cu punct de observare.

Acesta a fost pri-mul contact al nostru cu vestitul Bosfor, lea-găn al sultanilor şi lo-cul unde se adunaseră bogăţiile orientului, in-clusiv ale Ţărilor Ro-mâneşti, locul unde se întâlneau două continente, cu civilizaţii şi culturi total diferite, acolo unde se termina o lu-me şi începea o alta, unite printr-un pod, pe sub care tre-ceam noi cu Nava Şcoală „Mircea”.

Eram copleşiţi de încărcătura istorică a zonei şi ni se pă-rea ireal că suntem acolo. Deschideam ochii, cât mai mari, şi ne încărcam cu imagini impresionante. Admiram vestigiile trecutului şi contemplam măreţia unui fost imperiu. Rând pe rând, prin faţa ochilor ne-au trecut Palatul Dolmabahce, Moscheile Sfânta Sofia şi Albastră, reşedinţa de secole a sul-tanilor - „Topkapî” şi alte şi alte edificii istorice. Înainte de a părăsi strîmtoarea, nu puteam să nu ne aruncăm privirile către „Yedikule”, fostă închisoare fortificată, vestită pentru grozăvia condiţiilor în care au stat aici per-sonalităţi istorice ale Europei, su-puse de jugul otomanilor, printre care şi domnul Ţării Românesti, Constantin Brîncoveanu şi fii săi.

Documentaţia pe care ne-o fă-cusem, încă de la plecare, era com-pletată cu documentele nautice a-flate la bordul navei, aşa că, in-formarea noastră era actualizată în privinţa locurilor observate.

Strîmtoarea „Istanbul Bogazî”, reprezintă singurul loc de trecere dintre Marea Neagră şi lumea largă, prin Mările Marmara şi Egee şi, mai apoi, Marea Mediterană. În continuarea ei este strâmtoarea Dardanele, astfel că, statul turc este situat într-o  zonă strategică deosebit de importantă, pe care o gestio-nează în mod exclusiv. Prin orientarea lor pe direcţia SSW, ele despart cele două continente, Europa şi Asia, pe o dis-tanţă de 32 km, adică aproximativ 19 Mm.

Punctul  cel mai înalt al  Bosforului este de 700 m., şi se

află la cca. 3,5-4 cabluri de zona Capului Rumeli Hisari, iar cea mai mare lărgime a lui este de 3.700-4000 m. Adân-cimile sunt  cuprinse între 33 şi 70 m., dar  sunt şi locuri unde apa are 105 m.

În 1974, la trecerea noastră prin Bosfor, exista un singur pod care lega cele două continente.  Era dat în folosinţă doar cu un an înainte şi unea două cartiere ale Istanbulului, Beylerbey, cel din partea asiatică şi Ortakoy, cel din partea europeană. Înălţimea, de la nivelul apei până la tablierul po-dului, este de 64-68 m.

În jurul nostru erau zeci de am-barcaţiuni, care mai de care mai bi-zare şi mai colorate, ce se deplasau de la un cheu la altul şi se apropiau periculos de Mircea, care impresiona prin pluti-rea lui maiestuoasă. Am admirat apa, destul de limpede a locului, deşi era brăzdată de sute de ambarcaţiuni şi ne-am dat seama că, aici, sunt respectate cu sfinţenie regulile de protecţie a mediului. De altfel, am fost avertizaţi să nu care cumva să scăpam, nici măcar din greşeală, ceva peste bord pentru că amenzile erau drastice.

Uşor, uşor ne-am apropiat şi de portul Istanbulului, pla-sat în baia Halici - Cornul de Aur, cea mai mare şi mai adă-postită zonă naturală din Bosfor.

A fost un alt prilej de a face recurs la istorie, căutând să-mi explic modalitatea prin care otomani au reuşit să-i sur-prindă neplăcut pe bizantini, cucerind această fortăreaţă, aparent inexpunabilă şi instaurând, pe vecie, stăpânirea fla-murii verzi a islamului asupra Constantinopolelui.

Ne  deplasam cu viteză redusă pentru  a vedea cât  mai

multe şi, deodată, zarea s-a deschis, malurile s-au depărtat vertiginos, iar soarele puternic, de sfârşit de iunie, a destră-mat un film, parcă ireal, de aproape două ore şi jumătate, atât cât a durat traversarea Bosforului.

Marea Marmara şi Dardanelele

Am intrat în Marea Marmara, un adevărat lac turcesc, de

o limpezime impresionantă. Datorită salinităţii sale, destul de mare, 26%, apa era deranjantă pentru ochi, iar după un duş pe punte, sub arşiţa verii, simţeai cum pielea se încre-ţeşte, iar sarea rămânea pe corpurile noastre. Cu o supra-faţă de peste 11.000 kmp şi o adâncime maximă de 1.350 m., Marea Marmara este renumită prin furtunile ce pornesc din senin şi se opresc la fel. Am avut o zi întreagă la dis-poziţie pentru a ajunge în Dardanele, drept pentru care au fost lăsate velele. De la înălţimea vergilor am admirat cu-loarea şi limpezimea apei, ţărmurile abrupte, alternând cu zone joase. Bricul se vedea de sus ca o coajă de nucă, iar noi parcă eram agăţaţi undeva, între cer şi apă.

Am navigat cu vele toată ziua, iar spre seară ştiam că, odată cu apropierea de Dardanele, urma să se treacă la propulsia cu motor. Până să se întâmple asta, Marmaraua nu s-a dezminţit şi ne-a zgâlţâit bine câteva ore, prinzându-ne cu velele ridicate. Cerul cel senin a dispărut subit şi locul lui a fost luat de unul întunecat, vântul a devenit turbat, manevrele curente se loveau, nebuneşte, unele de altele sau cu cele fixe. Velele fluturau dezordonate şi ameninţătoare. Peste bordajul navei se spărgeau, deja, valuri mari cu un zgomot înfundat. Nu mai era timp de pierdut şi comanda a fost dată: „Pregătiţi pentru manevra velelor!” Acum, s-au dovedit utile antrenamentele facute în cei aproape doi ani de îmbarcare pe nava şcoală. Parte dintre cei care participau pentru prima dată la manevra velelor s-au ascuns prin com-partimente. Am urcat în arboradă, câte 2-3 pe fiecare vergă, în loc de 8-10 cât era necesar. Cei care am ajuns la posturi, am facut eforturi mari să ne menţinem echilibrul şi am re-uşit, după un timp apreciabil, să strângem velele şi să le poziţionăm la locul lor. Ne-am ajutat unii pe alţii pe aceeaşi vergă, urcând şi coborând pe celelalte vergi, pentru a ajuta la recuperarea velelor